(urmare din Vremea zăpușelii (1))
Iadul. Pentru unii, Iadul ar putea fi o stradă pe care muştele se îneacă în bănuţi de flegmă, pisicile negre ţopăie sub jeturi de apă, iar chinezoaice de paişpe ani se întorc de la şcoală arătîndu-şi tatuajele, unul la două palme sub buric, celălalt înconjurîndu-le rombilicul. Legea morală e-n noi chiar şi sub cerul amiezii care stă acolo, deasupra noastră, asemeni capacului unui cuptor… Şi dacă, pe lîngă toate astea, se mai aude şi sidirromul strigînd că arde… e clar. Iadul e locul în care sîntem. Vii, sănătoşi, visînd gloria. Sau banii. Sau chinezoaicele de paişpe ani.
*
– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!
Şlagărul zilei, al fiecărei zile, se aude de undeva din stînga, dinspre barul lui Armand, Armand Chirculescu, fostul doctor, acum proprietar al barului Josephine. De ce Josephine?
– Ca să se simtă tot omul bine cînd spune „hai în Josephine”… De-asta.
obişnuieşte să răspundă fostul doctor, actualul barman, cînd i se pune întrebarea. Răspunsul lui dezamăgeşte pe mulţi, pe toţi cei care şi-ar fi dorit o poveste de dragoste, o poveste dintre cele pe care nu le mai spune nimeni azi, nici măcar gibsonii care scriu romane sau bloguri. Nici măcar ei. De ce? Nu mai există dragoste? Mulţi n-ar fi de acord cu asta. Ar spune că dragostea e miezul nostru cel mai intim, nucleul nostru, ar înşira toate superstiţiile menite să apere dragostea, ar spune că tuturor le e frică să vorbească despre ea, crezînd în puterea cuvintelor care, aşa cum pot da viaţă lucrurilor, la fel de bine, prin mult prea repetata lor folosire, pot duce la dispariţia acelor lucruri. Lumea preferă să vorbească despre sex decît despre dragoste. Lumea foloseşte sexul pentru a ascunde dragostea, pentru a o proteja. Lumea este perversă şi mincinoasă, dar îşi cunoaşte foarte bine interesele. Poate că denumirea barului Josephine ascunde, într-adevăr, o poveste de dragoste. Şi? De unde chestia asta pe noi, de a dori mereu să ne băgăm în sufletul altuia, să-i aflăm toate secretele, toate locurile vulnerabile? Ca să le demonstrăm tuturor că sînt slabi? Că mulţimea deţine întotdeauna puterea în dauna individului? În dauna lui şi nu pentru el? Bla-bla-bla…
*
Lotek se îndreaptă spre Josephine cu sticul bălăngănindu-i-se pe sub cămaşă, încurcîndu-i-se printre firele de păr de pe piept, sticul lui pe care pîrlise blogul despre marele eveniment al ultimelor şase luni. „Mi-am pus-o…!” se citeşte în ochii lui, parcă are tatuate pe frunte cuvintele astea, toată faţa lui, zîmbetul, mişcările braţelor şi felul în care păşeşte exprimă asta, aşa cum totul, pînă ieri, exprima contrariul: privirea coborîtă cu jenă într-o parte cînd bărbaţii îşi povesteau aventurile (doar bărbaţii, doar ei îşi spun lucrurile astea cu voce tare, în public), insistenţa cu care NU întorcea capul după femeile care treceau pe stradă, în timp ce toţi ceilalţi o făceau, cu intenţie, demonstrativ o făceau (ostentativ!), greutatea de a se exprima, bîlbîiala care-l pocnea pe neaşteptate cînd o femeie i se adresa, şi altele, multe altele…
Transpiraţia i-a desenat hărţi pe spatele cămăşii, pe guler, i se încîlceşte în sprîncene, îi desenează mustaţă… Transpiraţia şi praful.
Frunzele celor doi plopi din faţa barului Josephine stau nemişcate, încremenite într-o pîndă continuă, doar cînd cineva vorbeşte, strigă, prind şi ele a tremura uşor, traducînd în limbajul plopilor ceea ce bărbaţii au a-şi spune cu dezinvoltura celor care se ştiu liberi, “doar între noi”. Fără să bănuiască măcar că pînă şi bolovanii de pe drum trag cu urechea, că mereu e cineva cu ochii pe noi, că singurătatea, intimitatea sînt nişte iluzii, că tot ceea ce facem sau spunem (chiar şi ceea ce gîndim, în anumite circumstanţe), este transmis mai departe, într-o altfel de reţea, care nu ţine de tehnologie aşa cum ne-o imaginăm noi, ci ţine de felul în care e alcătuită lumea, lumea aşa cum este ea de fapt, iar nu cum ne-o reprezentăm noi, cum o ştim din cărţi sau din profeţiile propagate prin diverse canale de comunicaţie.
Se aşază la o masă, în curte (pe terasă adică), şi soarbe din cînd în cînd, cu înghiţituri lungi, din berea pe care şi-a luat-o să-i ţină de urît pînă o să apară, ca de obicei, la locul de întîlnire, sidirromul. Numai de-ar veni, că plasatorul l-a programat deja la Cuib, nu-i acolo la ora fixată, aleluia! s-a dus blogul de azi. Lansatorii ăia sînt nişte scîrbe… Şi s-a săturat să dea şpagă în toate părţile, de fiecare dată cînd iese pe uşa casei.
Îşi aminteşte ce gîndea mai devreme: dincolo de uşa asta e iadul. Da. Aşa e. Îi place propoziţia, e de-aia simplă, dar adevărată, de-aia după care umblă scriitorii în limbă, de-aia pentru care se chinuiesc uneori zile întregi… Şi uite că lui i-a venit aşa, deodată, fără s-o caute, fără s-o cheme, pur şi simplu i-a venit. E genul de propoziţii care fac diferenţa între simplii blogişti şi scriitori.
“Scriitori… Dacă…?”
Dar alungă acest gînd, nu, n-are cum să fie,
“păi, ce, scriitorii se fac aşa, prin exerciţiu?! Ăştia aşa se nasc, dom’le, se nasc”
el nu e scriitor, ştie asta de mult, păi, dacă ar fi, n-ar scrie şi el romane, ca toţi ceilalţi?
*
– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!
se aude din ce în ce mai aproape strigătul sidirromului, şi Lotek ştie că, de data asta, chiar lui i se adresează, vrînd să-l liniştească, vrînd să-i spună “hai, că vin, sînt aproape, vin, nu te mai da de ceasul morţii, acuşi ajung, ia-mi şi mie o bere, că nu mai pot de zăpuşeală”, şi Lotek îi comandă o bere de parcă ar fi înţeles mesajul ascuns sub vorbele sidirromului
– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!
Nici nu pune bine Armand Chirculescu berea pe masă, că sidirromul apare, din nimic, din dorinţa gibsonului, se materializează din aer, picură din frunzele plopilor, se prelinge pe scaun.
– Ei? Gata blogul pe azi?
– Gata.
Strălucirea din privire. Zîmbetul involuntar. Vibraţia aerului din jurul lui. Toate îl trădează, toate spun mai multe decît ar vrea el să spună.
– Ei hai, spune-mi.
– ?
– Spune-mi despre ce ai scris azi. O vecină? Un prieten? Un trecător oarecare? Cine ţi-a fost muza?
Şi Lotek îi spune despre Cornelia, îi cîntă despre Cornelia, îi susură la ureche despre Cornelia, Cornelia, Cornelia, femeia jumătăţii lui de an, femeia la care va visa, probabil, în următoarea jumătate de an. Despre singurătatea lui îi spune, despre singurătatea tuturor blogiştilor, despre nopţile de căutare zadarnică în Reţea, despre miile de mesaje aruncate ca nişte sticle în ocean, mesaje la care nu-i răspunde nimeni pentru că asta e soarta blogiştilor, ei dau, tot dau, în fiecare zi îşi rup din ei bucăţi de gînd, de simţire, îşi sfîşie carnea, carnea cuvintelor din care sînt alcătuiţi, şi nu rămîn decît cu sfîşierea.
“Tu eşti adevărata mea sfîşiere” parcă i-a spus cîndva o femeie, o femeie pe care a iubit-o, pentru care a trăit o vreme, doar o vreme, pentru că aşa sînt lucrurile astea între bărbaţi şi femei, vremelnice, şi nimeni nu e în stare să spună de ce, cînd toţi ne dorim ca iubirile să fie veşnice, ajungem să aflăm, de fiecare dată, că nu e aşa, că iubirile nu sînt veşnice,
“doar chinul e veşnic”
ele ţin doar atît cît ţin, şi nu e în puterea noastră să facem să fie altfel, şi dacă nici iubirea nu e veşnică, atunci ce e? Pămîntul? Apa? Focul? Sau poate aerul… Aerul ăsta înăbuşitor, aerul ăsta al după-amiezelor în care toţi gibsonii pîrlesc…
“Tu eşti adevărata mea sfîşiere” parcă a citit el într-o carte, într-un roman aruncat în Reţea, un roman scris într-o clipă de graţie, cînd Dumnezeu i-a turnat ăluia sau ăleia în degete salvarea sufletului, răscumpărarea păcatelor, sau o fi fost doar premiul pentru bună purtare, dacă “tu eşti adevărata mea sfîşiere” şi tot ce-a mai scris în cartea aia a putut scrie
“Tu eşti adevărata mea sfîşiere” ar vrea să-i spună şi lui cineva real, nu o femeie pe care şi-a imaginat-o, nu o femeie pe care şi-a imaginat-o altul şi din imaginarea ăluia şi-a imaginat-o şi el, ar vrea să i-o spună o femeie din carne, oase şi piele, o femeie pe care s-o mîngîie în fiecare seară, înainte de culcare, căreia să-i simtă oasele pîrîind sub mîinile lui, să-i simtă carnea întărindu-se sau înmuindu-se, nici el nu ştie prea bine, dar ce mai conetează? ce mai contează ce face carnea aia atîta vreme cît face ceva, are o reacţie, şi asta numai pentru că mîinile lui o frămîntă şi fac asta în fiecare seară, şi azi, şi mîine, şi poimîine, şi în toate serile lăsate de la Dumnezeu, sau profeţite de William Gibson în cărţile lui pe care, iată, a ajuns să le trăiască, a ajuns să adune în el zăpuşeala zilelor şi serilor şi nopţilor, zăpuşeala pîrlitului şi din orele de după, “tu eşti adevărata mea sfîşiere” ar vrea să-i spună şi lui o femeie, nici mai frumoasă, nici mai urîtă ca altele, nici mai bună, nici mai rea, o femeie-femeie pe care s-o simtă a lui, care să-l facă s-o simtă a lui atunci cînd ea îi spune “tu eşti adevărata mea sfîşiere”…
Sidirromul stă de partea cealaltă a berii, stă şi-l ascultă şi el îi spune despre Cornelia, Cornelia lui, şi nici nu-şi dă seama că, de fapt, despre el vorbeşte, pe el se oferă, în tot ce are el mai al lui, mai ascuns, mai adînc, aşa cum fac toţi scriitorii lumii…
Sidirromul îşi bea berea cu înghiţituri mici şi rare, e numai urechi, se pătrunde de povestea gibsonului, şi din cînd în cînd se întreabă
“de ce dracu’ n-o fi scris ăsta romane, că are cu ce, are de ce, ar muri gagicile de gîtul lui şi de-abia atunci să vezi ce-ar mai scrie, că aşa vin astea, toate se leagă, una o cheamă pe alta”
dar nu zice nimic, stă, bea, ascultă, încremenit în scaun.
Plopii încremeniţi într-o fază a tremuratului frunzelor. Clienţii obişnuiţi ai barului Josephine încremeniţi cu mîinile pe halbe. Armand Chirculescu, barmanul, încremenit cu halbele în aer, în drum spre mesele uscate. Praful de pe drum încremenit şi el sub vorbele gibsonului, nimic nu mişcă, nimic nu suflă, vraja cuvintelor e suficientă vieţii.
Doar undeva, în spatele barului, un ceas imens, de-ăla vechi, cu limbi, dar care se mişcă invers (de-asta? oare asta să fie cauza?) ticăie mergînd înapoi, dar împingînd totuşi timpul înainte, că timpul nu se lasă atît de uşor păcălit, cei păcăliţi sîntem întotdeauna noi, ăştia care îl băga în seamă, ăştia care şi-l atîrnă la gît, pe mînă, pe pereţi, de ce?, de ce? Dracu’ ştie de unde obişnuinţa asta de a venera mîncătorul de vieţi, sfîrşitorul, mincinosul.
Bang! Bang! Bang! Bang! Bang!
Toate privirile se îndreaptă spre ceasul din spatele barului şi, ca la o comandă, zumzetul vocilor, ciocnitul halbelor, foşnetul frunzelor din plopi acaparează din nou viaţa cea lin curgătoare. Aerul încins. Zăpuşeala.
– Băi sidirromule. Nu te-am întrebat niciodată. Dar am şi eu curiozitate: cum te-ai făcut tu sidirrom, domnule? De unde ai aparatul? Arzătorul…
– Ei, e poveste lungă. Ţi-aş spune-o, dar…
Nici un “dar”. Se simte pe el că are chef s-o spună. În zvăpăiala ochilor. În tremurul nărilor, al degetelor, al urechilor chiar. În efortul pe care-l face să-şi ţină buzele lipite una de alta. “Buzele mele sînt pecetluite” nu face parte din bagajul lui de semipreparate lexicale.
“Da, ai dreptate. E şi cam tîrziu, de altfel, am oră cu lansatorul şi ăştia nu ştiu de glumă…”
Dar Lotek nici nu apucă să gîndească toate astea, cuvintele rămîn doar în planul-de-gînduri. Cuvintele celuilalt sînt mai iuţi, cuvintele n-au numai consistenţă, au şi viteză.
– Tot neamul meu a făcut ceva cu mîinile. Tot neamul meu şi-a strigat apoi marfa pe stradă. M-am săturat. Cînd strig, parcă mii de ani se adună în cuvinte, le simt cum mi se rostogolesc în gîtlej, cum îmi ţîşnesc printre buze, zdrelindu-mi-le, cum dau buzna afară, atacînd urechile şi sufletele oamenilor pe care-i simt ascunşi pe după perdele, să nu fie văzuţi, să n-aibă de-a face cu mine, dar curioşi, curioşi… Am vrut ca băiatul meu să nu mai facă asta. Am vrut să înveţe, să aibă o meserie curată şi cu bani mulţi. Cu bani mulţi, ca s-o ducă şi el bine, şi eu. L-am dat la şcoală. La şcoli. M-am ţinut de capul lui să meargă cît mai departe… Şi departe s-a dus. Lucrează la Redmond. Ştii ce-i aia, nu? Chestia aia cu calculatoarele… E mare softist, în America. Acuma, softist îşi spune şi ăla micu’ de-a rămas acasă. Da’ el s-a lăsat de şcoală. Îşi zice hacher. O fi vreun softist mai al dracu’… că face o grămadă de bani şi el. Eu cred că ciordeşte de pe carduri, prin Reţea. Da’ crezi că-mi dă ceva? Canci! Tot cu ăla mare, americanu’, m-am scos. Vine într-o zi din America aia a lui, şi-mi zice: “Tată, m-am gîndit”. Hopaaa… nu-i a bună, îmi zic eu. Zice: “dacă ţi-aş trimite în fiecare lună doi peşti, i-ai mînca una-două, şi tot muritor de foame ai fi. Şi-ai mai avea şi sentimentul ăla de jenă al întreţinutului…” Nu-ţi spun ce gest am facut aici, da? Zice: “Aşa că ţi-am adus o undiţă şi-am să te învăţ să pescuieşti. În felul ăsta, vei avea cît peşte doreşti, şi cînd pofteşti. Ei? Ce zici?” Ce era să zic? Am zis: “Da, mă… Bine te-am mai educat, futu-i mama ei de educaţie şi cu cine m-a pus să te dau la şcoli şi să-ţi cumpăr cărţi! Bă, nene, cîtă votcă puteam să beau de cărţile alea…” Asta i-am zis cînd mi-a adus aparatul de ars sidiuri.
Se întoarce spre bar, cu ochii sclipindu-i, cu pupilele mici, cu irişii maronii tăvăliţi în alb-gălbuiul ochilor. Fruntea brăzdată de cute, tîmpla zvîcnindu-i.
– Domnu’ Armand! O votcă mică!
“Cîţi dintre noi avem posibilitatea de a ne alege meseria? Cîţi dintre noi facem ceea ce ne place şi mai sîntem şi plătiţi pentru asta? Uneori am impresia că nu noi facem lumea să fie aşa cum e, ci ea ne face pe noi. Nu lumea este o creaţie a noastră, ci noi sîntem o creaţie a ei. Aşa, aşa, fraze şlefuite, recompuse, rescrise. Aşa fac scritorii de romane. Poate că, într-o zi, am să scriu şi eu unul. Blogurile nu sînt decît şcoala romanului. De multe ori am simţit că blogurile mele, puse cap la cap, ar da un roman. Poate aşa se explică şi relativul succes pe care-l am. Îl am? Aiurea! Care succes? Succes e atunci cînd scoţi cărţi pe hîrtie. Cînd primeşti bani pentru asta. Cînd dai interviuri. Cînd se ţin femeile după tine şi-ţi recită din cartea ta. Doar pîrlitorii de romane au succes…”
– Am să scriu un roman, sidirromule.
– Roman?
Ochi sclipind. Votcă năvălind pe gîtlej. Carduri VISA tresărind prin buzunare. Conturi bancare orăcăind.
– Cred că ştii că arderea unui roman are alte tarife…
“Ştiu, ştiu… Trebuie să am bani ca să fac bani. Banii nu apar din nimic, banii se înmulţesc”
– Deocamdată nu pot, prietene, tot un blog ardem şi azi. Dar într-o zi… Într-o zi… Va veni şi ziua aceea… Într-o zi voi fi şi eu unul dintre Adevăraţii Scriitori…
Şi sidirromul gîndeşte “nici nu-i modest, băiatul”, dar spune
– Hai s-o facem.
şi mîna lui dispare în geantă, zornăindu-şi brăţările. Şarpele cu clopoţei. Aşa i se spune în Reţea, în forumurile gibsonilor, printre pasatori. Şarpele cu clopoţei.
*
Clinchetul brăţărilor sporeşte, parcă amplificat de aerul fierbinte, preluat de frunzele plopilor şi dus mai departe sau poate, dimpotrivă, adus de undeva de departe, din capătul străzii, clinchetul se umflă ca burta unei femei gravide, conţinînd în ea nenăscutul, pe cel care va fi, dar ce ar putea să fie într-un clinchet de brăţări, la ce s-ar putea aştepta Lotek, şi nu numai el, ci toţi muşteriii de pe la mesele din Josephine, cine se va naşte, ce?
Un vîrtej de praf se apropie de cîrciuma lui Armand Chirculescu, un nor de praf coborît pe pămînt, printre casele de pe strada Castelului. Nu mai ştie nimeni de ce-i zice aşa, despre care castel o fi vorba, că, unde vezi cu ochii, nici urmă de castel, cetate, fortăreaţă. Va fi fost, poate, demult, poate în alt veac, într-un veac în care, în loc de Reţele, sidirromi şi bloguri, pe aceste pămînturi vor fi existat războinici călare şi ţigănci care aveau darul ghicirii în urmele cailor, cine le mai ştie pe toate cîte au fost, nici măcar norul de praf care se apropie, se apropie, şi nimeni nu strigă
– Anotimpul de praf! Anotimpul de praf!
cum, poate, o fi strigat cineva, cîndva, în poarta castelului… Dacă va fi fost vreodată unul.
Zăngănit de brăţări, de lanţuri, ţipete de copii, de femei, răcnete, hohote groase, bărbăteşti, ciripeli, mieunaturi, schelălăieli, şi trompete sunînd, dînd de ştire… Toate, în norul de praf. Toate venind din el, apropiindu-se o dată cu el.
Nu mai mişcă nimeni. Nimeni nu mai duce halba la gură, nimeni nu mai aduce halbe la mese. Linişte. Nimeni nu mai are nimic de povestit, nici o aventură, nici un roman de dragoste, nici măcar unul epistolar. Nu mai există cuvinte. Parcă lumea nici nu s-ar fi născut.
Sidirromul n-a mai scos arzătorul din geantă, Lotek nu şi-a mai scos sticul de la gît, arderea n-a mai avut loc.
Frunzele plopilor se întorc cînd spre bărbaţii de la mese, pictaţi parcă pe geamul orizontului, cînd spre capătul străzii, spre norul de praf, singurul lucru ce pare, într-adevăr, material.
Iar viu, în toată această frescă, e zîmbetul lui Armand Chirculescu, ce pare a spune
“Au venit, va să zică. Au venit”.
Peste viu-neviu, material-imaterial, din adîncul liniştii zumzăitoare, deodată, asta:
– Pentru numai două zile în oraşul dumneavoastră, Circul Luminii! Jongleri, saltimbanci, acrobaţi, ghicitori! Dresuri de lei, girafe şi elefanţi! Iluzionism! Teleportări!
Muzica năvăleşte de-a lungul străzii, din norul de praf, vine ca un val, tsunami, înaintează aruncîndu-şi decibelii care se prind cu ventuzele de case, de asfalt, îşi fac loc printre frunzele plopilor, chiar printre ele. Hacking-rock, cyber-punk, glitch dar şi vechituri alternative cîndva, acum mainstream pe ducă. Toate piratate, că doar nu-şi imaginează nimeni că circarii ar da vreun ban sindicatelor compozitorilor.
Veselie, poftă de viaţă, drag de oameni. Lucruri de neînţeles pentru gibsoni şi non-gibsoni deopotrivă. Altă lume. Ruptă de luptele cotidiene, de rivalităţile politice, de starea naţiunii. Sîntem un popor trist, chiar şi atunci cînd facem bancuri. La bancurile noastre se rîde, dar e mai mult rîsu-plînsu. De unde-or veni ăştia, cu buna lor dispoziţie, cu hohotele lor largi, cu strălucirea din priviri? Rasă europeană, mai europeană decît a celor trei pisici negre din faţa blocului lui Sandii Zeiss-Ikon. Rasă de oameni liberi.
*
La Josephine e linişte.
Pe stradă muzică, hărmălaie, lucruri noi, nemaiîntîmplate. O altfel de viaţă a apărut din senin, din zăpuşeala amiezii. O altfel de viaţă, despre care nimeni nu ştia nici măcar că ar exista. Că ar mai exista. Multe se ştiu din Reţea, despre multe se ştie că au fost cîndva, dar se mai ştie şi că viaţa merge înainte, că după unele lucruri vin altele, că istoria e făcută din paşi înşiraţi unul după altul în monotonia agasantă a trecerii timpului sau, se ştiu cazuri, în ritmurile sincopate ale schimbărilor, revoluţiilor, schismelor.
Circul. Din ce categorie să facă parte circul? Pată de culoare? Revoluţie?
Cine are răbdare, are şi satisfacţii.
Armand Chirculescu se smulge din nemişcare, mîna lui ţinînd halbele îşi continuă drumul început parcă în urmă cu un veac, pe vremea ultimului circ, se strecoară printre mese. Halbele aterizează lîngă celelalte, golite sau pe cale de a fi, vocile bărbaţilor renasc dintr-o dată, totul revine la normal. La ceea ce, cu numai cîteva clipe înainte, era normalul acestei după-amieze toropite de căldură, de zăpuşeala născătoare de bloguri, romane şi cîntece care aşteptau să fie arse pe sidiuri. Normalitatea ca recunoaştere, asumare a stării de fapt.
– Să ne vedem de treabă.
zice sidirromul, scoţînd, în sfîrşit, aparatul din geantă. Lotek îşi desprinde sticul de la gît şi i-l înmînează Maestrului Arzător. Nici măcar nu ştie că sidirromul din faţa lui chiar şi-a cîştigat acest titlu, dar o modestie de neînţeles îl face să nu poarte Steaua Arzătorilor la rever, aşa cum fac toţi cei din breasla lui, care au dobîndit-o. O ţine totuşi în buzunarul de la piept, că nu se ştie cînd e nevoie de o dovadă, mai sînt oameni neîncrezători în cuvinte atunci cînd îţi lauzi calităţile, priceprea, statutul profesional. Sidirromul cuplează sticul la aparat. Lotek ţine ochii închişi, a încremenit cu totul acolo, în faţa sidirromului, doar buzele i se mişcă, parcă ar spune ceva, ce?, şi sidirromul nu înţelege, „mereu face aşa, ce-o fi zicînd?, poate se roagă“… Pe micul ecran cuvintele se fugăresc unele pe altele, privirea lui Lotek nu poate ţine pasul cu trecerea lor, din cînd în cînd percepe cîte ceva, Cornelia… întrebare… sîngele… Prostule… Cornelia… Dumnezeu… Gibson… Cornelia… azi.
– Gata, tinere.
“Gata… gata… S-a dus în mă-sa şi ziua de azi”.
Adevărul e că William Lotek Sendai-Seven se simte viu doar în prima parte a zilei, cea în care stă în camera lui, în faţa terminalului, scriind. Oricît îi e de greu s-o facă, uneori. Oricît de tare îi este golită mintea de subiecte. Rugăciunile invocînd ajutorul patronului gibsonilor nu ajută întotdeauna, dar îi place să creadă că da, ţine minte doar zilele în care i-au ajutat, bazîndu-se pe asta a ajuns să se roage în fiecare zi, să facă din asta un ritual. De multe ori şi-a pus întrebări însă şi a pus la îndoială adevărul şi rostul cuvintelor pe care s-a obişnuit să le murmure în fiecare dimineaţă cînd se aşază în faţa terminalului sau a voxului. Da, a voxului, are şi aşa ceva, recunoaşte că uneori îi e lene să dea din deşte.
“Dar-ar dracu-n tabieturile astea, nu ele mă vor face vreodată scriitor de romane, nu paharul de ţuică băut pe stomacul gol, nu cărţile de hîrtie ale lui Gibson puse pe colţul biroului, nu scrisul la tastatură…”
E mai uşor – bineînţeles, mult mai uşor! – să dicteze cuvintele care se adună frumos pe ecran, fără greşeli, nu degeaba scriitorii de romane folosesc voxul, semn de profesionalism, de…
Da, s-a îndoit. Însă cu toate că rostul întrebărilor este acela de a provoca răspunsuri, niciodată nu le-a găsit, sau poate n-a avut suficientă răbdare să le caute pînă la capăt. S-a mulţumit, în general, să considere rugăciunea ca făcînd parte din viaţa lui de gibson, din îndatoririle pe care apartenenţa la Ghildă le presupune. S-a obişnuit să fie un gibson, un gibson şi-atît, doar un gibson.
“Cum adică doar un gibson? Păi, gibsonii sînt cei mai…”
– Am zis gata.
Sidirromul pare nerăbdător, “ce dracu’ mai vrea şi ăsta de la mine, i-am ars blogul, doar n-o să pierd toată ziua cu el, să plece dracului, că lansatorul ăla n-o să-l aştepte toată noaptea…”.
– Bine. Atunci, am plecat. Ne vedem mîine, da?
– Da, ne vedem mîine.
“Dacă vom mai trăi. Dacă lumea va mai fi” continuă sidirromul în gînd, convins fiind că lucrurile astea cu “pe mîine”, “ne vedem la ora Ţ” sînt nişte aiureli care încearcă să ascundă fragilitatea vieţii, insecuritatea, teama de necunoscut. “Cum adică ne vedem mîine? Păi, ştim noi ce va fi mîine? Ştim noi dacă vom mai fi mîine? Dacă lumea va mai fi?”
Nu, nu ştim dacă lumea va mai fi mîine, dar noi existăm tocmai pentru că ne facem planuri de care ne ţinem, pe care le urmărim pînă la capăt, pînă la împlinirea lor, dar întotdeauna mai lăsăm şi pe “mîine” cîte ceva.
*
Blocul Roland străluceşte alb-albastru în lumina după-amezii, revenit la culorile iniţiale după preluarea lui de către Agenţia Naţională de Administrare a Reţelei, un alt monopol pe care statul şi l-a adjudecat.
“Cine controlează informaţia, deţine puterea”.
“Adevărata putere este informaţia”.
Declaraţii neoficiale, la un şpriţ, ajunse publice prin Reţeaua Paralelă – un alt nume pentru Rezistenţa Populară (RP, da!), mişcare scoasă în afara legii, dar activă încă, pentru că întotdeauna va exista un underground social, undergroundul nu va muri niciodată pentru că îşi conţine propriul underground.
William Lotek Sendai-Seven mai zăboveşte o clipă în faţa clădirii – are trac? are trac! -, parcă aşteaptă ca marele clopot al catedralei să-şi facă datoria, anunţînd ora şase şi, în momentul în care acesta îşi trimite dangătul asupra centrului civic, intră în clădire. La etajul XII este Cuibul, adunătura de lansatori de care depinde totul, totul, viaţa asta a lui de rahat, împlinirea eforturilor de zi cu zi, neliniştea nopţilor, speranţa că lumea îi va citi blogul, că lumea va reacţiona, că îi va scrie, că, a doua zi, îşi va găsi căsuţa poştală burduşită cu mesaje şi, poate, printre ele, o ofertă din partea unei edituri care să-i propună scoaterea unui volum PE HÎRTIE… Paşaportul lui către Adevăraţii Scriitori.
Matei Iliescu (“de ce dracu’ Matei?”), lansatorul contactat de pasatorul lui, soarbe îndelung din cafeaua aburindă, ca unul care are o întîlnire şi cel aşteptat nu vine. Ridică ochii spre el, apoi aceştia îşi continuă mişcarea, răzuind peretele, pînă ce privirea i se fixează pe ceas. “Cam tîrziu, monşer, cam tîrziu” îi comunică acea privire, de parcă întîrzierea gibsonului îl ţine din treabă, de parcă n-ar avea o întreagă oră dedicată lui şi numai lui. Oră plătită, de altfel. “Mofturi de oameni frustraţi” gîndeşte Lotek, doar gîndeşte, că doar n-o să spună cu voce tare aşa ceva, nu lansatorului de care depinde… De care depinde totul, da? Funcţionarii statului sînt puternici nu pentru ceea ce fac, ci pentru ceea ce sînt. Pentru ceea ce reprezintă. “Îmi cer”
– Scuze, Matei, scuze pentru întîrziere… Au venit ăia cu circul şi au blocat străzile, poate ai auzit…
“Hai, zi că te-ai blocat în trafic, acuma”
– Am rămas blocat în trafic, zău, că doar nu era să întîrzii, ştii că n-am obiceiul…
“A văzut prea multe filme americane. Blocat în trafic?! La noi?!”
– Ştiu că pare o replică dintr-un film american, dar crede-mă…
“Ce dracu’, ăsta-mi ghiceşte gîndurile?”
– Zi-mi dacă nu la asta te gîndeai, să dea dracu’ dacă nu.
– Bine, bine… Hai să-l lansăm. Dă-mi sidiul.
Lotek se caută prin buzunare, “unde l-am pus? Doamne, unde l-am pus?”, îl găseşte în buzunarul în care întotdeauna îl ţine, i-l dă. Matei Iliescu îl pune în unitate,
– Tot pe canalul de bloguri? Canalul oficial, vreau să spun…
şi, după ce Lotek face semn din cap că da, spune comenzile:
– William Lotek Sendai-Seven, verificare plată. OK, plata confirmată. Canalul de bloguri, gata pentru lansare.
Pentru ultima comandă, Matei Iliescu îşi umflă pieptul (“acuma se dă mare, important”), se uită la ceas, apoi la ecranele de pe pupitrul său, şi strigă cît îl ţin puterile:
– Lanseazăăăăă!!!
“Ce caraghios! Aproape la fel de caraghios pe cît sînt şi eu, probabil, în momentul în care sidirromul declanşează arderea, moment în care, ca orice gibson, murmur ca şi cum aş spune o rugăciune: era zăpuşeală în noaptea în care am ars-o pe Chrome…”
Leduri schimbîndu-şi culorile, clipocit ca în vechile filme cu roboţi, o întreagă recuzită menită să impresioneze, dar pe cine mai pot impresiona gadgeturile astea sefiste cînd ele se repetă zi de zi? Pe Lotek, cu siguranţă nu.
– Ei, fir-ar a dracului de treabă! Am făcut-o şi pe-asta!
răbufneşte gibsonul, mulţumit. Mîndru de el, încrezător în destinul blogului pe care tocmai îl aruncase în Reţea.
– Facem şi o verificare?
Lansatorul stîmbă din nas, ştie că asta-i procedura, dar mereu are impresia, cînd se ajunge în acest punct, că pîrlitorii n-au încredere în el, în capacităţile lui profesionale, că verificarea e o formă de manifestare a suspiciunii, dar vorba aia: “numai pentru că eşti paranoic nu înseamnă că nu te urmăreşte nimeni”.
– OK, s-o facem.
Intră în reţea, pe canalul de bloguri, îi trage o căutare după numele blogistului care dîrdîie vînăt alături, “ia uite, se pişă pe el de emoţie”, alege ultima intrare în cont.
Azi mi-am pus-o. După şase luni de abstinenţă, mi-am pus-o. Mi-am tras-o. Cu…
– Chiar ţi-ai pus-o? Cu cine, mă? Amănunte, ceva?
Ochii îi sclipesc, se gîndeşte la contractul pe care îl care cu MyXXX, canalul de bloguri porno, “poate iese ceva din asta” îşi zice şi se uită cu interes la Lotek, plimbîndu-şi privirea de sus în jos, oprindu-se (scurtă escală, dar insistentă) pe prohabul gibsonului, cu convingerea că ăştia care scriu aşa ceva sînt tare dotaţi, tare… Că altfel, cum?
Lotek roşeşte, a simţit privirea lansatorului pe pantalonii lui, încercarea de a trece dincolo, de a-i trage fermoarul, de a-l lua la măsurat, la cîntărit…
– Nu, nu… Nu e ce crezi. E o poveste… E o poveste de dragoste.
Şi răsuflă uşurat observînd dezamăgirea din privirea celuilalt. “Dar ce-o fi crezînd ăsta despre mine? Ei…!”.
– Ei, mă duc şi eu de-acum… Mulţumesc mult pentru tot.
Cînd să iasă pe uşă, îşi aminteşte ceva, se întoarce.
– A! Am uitat ceva. Ai vreo idee despre circul ăsta care a venit? Ai vreo informaţie din reţea?
– Nu, n-am, nu e nimic în Reţea…
“Nu despre reţeaua asta te-am întrebat… despre cealaltă vorbeam eu…”
Dar acceptă răspunsul lansatorului, nu poţi spune nimănui “ştii, am auzit că te ocupi cu chestii ilegale, nu-mi spui şi mie ce şi cum?”, aşa că îi întoarce spatele, “las’ că găsesc eu, la o adică, o modalitate de a ajunge în RP”, şi iese pe uşă.
“Dincolo de uşa asta e iadul” îşi aminteşte Lotek ieşind. “Şi dincolo de uşa asta e iadul” îşi zice părăsind Cuibul, părăsind blocul Roland, dînd cu ochii de catedrală, de imensa ei uşă. “Cîteodată mă sperii şi eu de ce-mi trece prin cap. Mă sperii, pur şi simplu.” Apoi, după o scurtă pauză: “Uite, vezi? De-aia trebuie să mă fac scriitor, de-aia“.
E vesel. Bine dispus. Şi-a făcut treaba şi pe ziua de azi. Întîi şi-ntîi a avut parte de o partidă de sex. Apoi şi-a scris blogul. L-a ars, l-a lansat. Ce-şi poate dori mai mult? Ca om, ca bărbat, ca gibson… “Ei lasă, că întotdeauna e loc de mai mult. Şi ca om, şi ca bărbat, şi ca gibson…” Îşi aminteşte de Josephine, de discuţia cu sidirromul, de povestea lui – “interesant personaj!” -, de circarii gălăgioşi… “Cum dracu’ să nu ştie nimeni nimic despre ei? Trebuie s-o iau prin reţea… prin cealaltă reţea, evident! Trebuie să aflu, trebuie să mă pun în temă… Cum ajung acasă, asta am să fac!”
(va urma)
Povestirea „Vremea zăpușelii” face parte din volumul TRANSFER (Millennium Books, 2012, cu o prefață de Bogdan-Alexandru Stănescu)
Inand 