Vremea zăpușelii (2)

(urmare din Vremea zăpușelii (1))

Iadul. Pentru unii, Iadul ar putea fi o stradă pe care muştele se îneacă în bănuţi de flegmă, pisicile negre ţopăie sub jeturi de apă, iar chinezoaice de paişpe ani se întorc de la şcoală arătîndu-şi tatuajele, unul la două palme sub buric, celălalt înconjurîndu-le rombilicul. Legea morală e-n noi chiar şi sub cerul amiezii care stă acolo, deasupra noastră, asemeni capacului unui cuptor… Şi dacă, pe lîngă toate astea, se mai aude şi sidirromul strigînd că arde… e clar. Iadul e locul în care sîntem. Vii, sănătoşi, visînd gloria. Sau banii. Sau chinezoaicele de paişpe ani.

*

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Şlagărul zilei, al fiecărei zile, se aude de undeva din stînga, dinspre barul lui Armand, Armand Chirculescu, fostul doctor, acum proprietar al barului Josephine. De ce Josephine?

– Ca să se simtă tot omul bine cînd spune „hai în Josephine”… De-asta.

obişnuieşte să răspundă fostul doctor, actualul barman, cînd i se pune întrebarea. Răspunsul lui dezamăgeşte pe mulţi, pe toţi cei care şi-ar fi dorit o poveste de dragoste, o poveste dintre cele pe care nu le mai spune nimeni azi, nici măcar gibsonii care scriu romane sau bloguri. Nici măcar ei. De ce? Nu mai există dragoste? Mulţi n-ar fi de acord cu asta. Ar spune că dragostea e miezul nostru cel mai intim, nucleul nostru, ar înşira toate superstiţiile menite să apere dragostea, ar spune că tuturor le e frică să vorbească despre ea, crezînd în puterea cuvintelor care, aşa cum pot da viaţă lucrurilor, la fel de bine, prin mult prea repetata lor folosire, pot duce la dispariţia acelor lucruri. Lumea preferă să vorbească despre sex decît despre dragoste. Lumea foloseşte sexul pentru a ascunde dragostea, pentru a o proteja. Lumea este perversă şi mincinoasă, dar îşi cunoaşte foarte bine interesele. Poate că denumirea barului Josephine ascunde, într-adevăr, o poveste de dragoste. Şi? De unde chestia asta pe noi, de a dori mereu să ne băgăm în sufletul altuia, să-i aflăm toate secretele, toate locurile vulnerabile? Ca să le demonstrăm tuturor că sînt slabi? Că mulţimea deţine întotdeauna puterea în dauna individului? În dauna lui şi nu pentru el? Bla-bla-bla…

*

Lotek se îndreaptă spre Josephine cu sticul bălăngănindu-i-se pe sub cămaşă, încurcîndu-i-se printre firele de păr de pe piept, sticul lui pe care pîrlise blogul despre marele eveniment al ultimelor şase luni. „Mi-am pus-o…!” se citeşte în ochii lui, parcă are tatuate pe frunte cuvintele astea, toată faţa lui, zîmbetul, mişcările braţelor şi felul în care păşeşte exprimă asta, aşa cum totul, pînă ieri, exprima contrariul: privirea coborîtă cu jenă într-o parte cînd bărbaţii îşi povesteau aventurile (doar bărbaţii, doar ei îşi spun lucrurile astea cu voce tare, în public), insistenţa cu care NU întorcea capul după femeile care treceau pe stradă, în timp ce toţi ceilalţi o făceau, cu intenţie, demonstrativ o făceau (ostentativ!), greutatea de a se exprima, bîlbîiala care-l pocnea pe neaşteptate cînd o femeie i se adresa, şi altele, multe altele…

Transpiraţia i-a desenat hărţi pe spatele cămăşii, pe guler, i se încîlceşte în sprîncene, îi desenează mustaţă… Transpiraţia şi praful.

Frunzele celor doi plopi din faţa barului Josephine stau nemişcate, încremenite într-o pîndă continuă, doar cînd cineva vorbeşte, strigă, prind şi ele a tremura uşor, traducînd în limbajul plopilor ceea ce bărbaţii au a-şi spune cu dezinvoltura celor care se ştiu liberi, “doar între noi”. Fără să bănuiască măcar că pînă şi bolovanii de pe drum trag cu urechea, că mereu e cineva cu ochii pe noi, că singurătatea, intimitatea sînt nişte iluzii, că tot ceea ce facem sau spunem (chiar şi ceea ce gîndim, în anumite circumstanţe), este transmis mai departe, într-o altfel de reţea, care nu ţine de tehnologie aşa cum ne-o imaginăm noi, ci ţine de felul în care e alcătuită lumea, lumea aşa cum este ea de fapt, iar nu cum ne-o reprezentăm noi, cum o ştim din cărţi sau din profeţiile propagate prin diverse canale de comunicaţie.

Se aşază la o masă, în curte (pe terasă adică), şi soarbe din cînd în cînd, cu înghiţituri lungi, din berea pe care şi-a luat-o să-i ţină de urît pînă o să apară, ca de obicei, la locul de întîlnire, sidirromul. Numai de-ar veni, că plasatorul l-a programat deja la Cuib, nu-i acolo la ora fixată, aleluia! s-a dus blogul de azi. Lansatorii ăia sînt nişte scîrbe… Şi s-a săturat să dea şpagă în toate părţile, de fiecare dată cînd iese pe uşa casei.

Îşi aminteşte ce gîndea mai devreme: dincolo de uşa asta e iadul. Da. Aşa e. Îi place propoziţia, e de-aia simplă, dar adevărată, de-aia după care umblă scriitorii în limbă, de-aia pentru care se chinuiesc uneori zile întregi… Şi uite că lui i-a venit aşa, deodată, fără s-o caute, fără s-o cheme, pur şi simplu i-a venit. E genul de propoziţii care fac diferenţa între simplii blogişti şi scriitori.

“Scriitori… Dacă…?”

Dar alungă acest gînd, nu, n-are cum să fie,

“păi, ce, scriitorii se fac aşa, prin exerciţiu?! Ăştia aşa se nasc, dom’le, se nasc”

el nu e scriitor, ştie asta de mult, păi, dacă ar fi, n-ar scrie şi el romane, ca toţi ceilalţi?

*

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

se aude din ce în ce mai aproape strigătul sidirromului, şi Lotek ştie că, de data asta, chiar lui i se adresează, vrînd să-l liniştească, vrînd să-i spună “hai, că vin, sînt aproape, vin, nu te mai da de ceasul morţii, acuşi ajung, ia-mi şi mie o bere, că nu mai pot de zăpuşeală”, şi Lotek îi comandă o bere de parcă ar fi înţeles mesajul ascuns sub vorbele sidirromului

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Nici nu pune bine Armand Chirculescu berea pe masă, că sidirromul apare, din nimic, din dorinţa gibsonului, se materializează din aer, picură din frunzele plopilor, se prelinge pe scaun.

– Ei? Gata blogul pe azi?

– Gata.

Strălucirea din privire. Zîmbetul involuntar. Vibraţia aerului din jurul lui. Toate îl trădează, toate spun mai multe decît ar vrea el să spună.

– Ei hai, spune-mi.

– ?

– Spune-mi despre ce ai scris azi. O vecină? Un prieten? Un trecător oarecare? Cine ţi-a fost muza?

Şi Lotek îi spune despre Cornelia, îi cîntă despre Cornelia, îi susură la ureche despre Cornelia, Cornelia, Cornelia, femeia jumătăţii lui de an, femeia la care va visa, probabil, în următoarea jumătate de an. Despre singurătatea lui îi spune, despre singurătatea tuturor blogiştilor, despre nopţile de căutare zadarnică în Reţea, despre miile de mesaje aruncate ca nişte sticle în ocean, mesaje la care nu-i răspunde nimeni pentru că asta e soarta blogiştilor, ei dau, tot dau, în fiecare zi îşi rup din ei bucăţi de gînd, de simţire, îşi sfîşie carnea, carnea cuvintelor din care sînt alcătuiţi, şi nu rămîn decît cu sfîşierea.

“Tu eşti adevărata mea sfîşiere” parcă i-a spus cîndva o femeie, o femeie pe care a iubit-o, pentru care a trăit o vreme, doar o vreme, pentru că aşa sînt lucrurile astea între bărbaţi şi femei, vremelnice, şi nimeni nu e în stare să spună de ce, cînd toţi ne dorim ca iubirile să fie veşnice, ajungem să aflăm, de fiecare dată, că nu e aşa, că iubirile nu sînt veşnice,

“doar chinul e veşnic”

ele ţin doar atît cît ţin, şi nu e în puterea noastră să facem să fie altfel, şi dacă nici iubirea nu e veşnică, atunci ce e? Pămîntul? Apa? Focul? Sau poate aerul… Aerul ăsta înăbuşitor, aerul ăsta al după-amiezelor în care toţi gibsonii pîrlesc…

“Tu eşti adevărata mea sfîşiere” parcă a citit el într-o carte, într-un roman aruncat în Reţea, un roman scris într-o clipă de graţie, cînd Dumnezeu i-a turnat ăluia sau ăleia în degete salvarea sufletului, răscumpărarea păcatelor, sau o fi fost doar premiul pentru bună purtare, dacă “tu eşti adevărata mea sfîşiere” şi tot ce-a mai scris în cartea aia a putut scrie

“Tu eşti adevărata mea sfîşiere” ar vrea să-i spună şi lui cineva real, nu o femeie pe care şi-a imaginat-o, nu o femeie pe care şi-a imaginat-o altul şi din imaginarea ăluia şi-a imaginat-o şi el, ar vrea să i-o spună o femeie din carne, oase şi piele, o femeie pe care s-o mîngîie în fiecare seară, înainte de culcare, căreia să-i simtă oasele pîrîind sub mîinile lui, să-i simtă carnea întărindu-se sau înmuindu-se, nici el nu ştie prea bine, dar ce mai conetează? ce mai contează ce face carnea aia atîta vreme cît face ceva, are o reacţie, şi asta numai pentru că mîinile lui o frămîntă şi fac asta în fiecare seară, şi azi, şi mîine, şi poimîine, şi în toate serile lăsate de la Dumnezeu, sau profeţite de William Gibson în cărţile lui pe care, iată, a ajuns să le trăiască, a ajuns să adune în el zăpuşeala zilelor şi serilor şi nopţilor, zăpuşeala pîrlitului şi din orele de după, “tu eşti adevărata mea sfîşiere” ar vrea să-i spună şi lui o femeie, nici mai frumoasă, nici mai urîtă ca altele, nici mai bună, nici mai rea, o femeie-femeie pe care s-o simtă a lui, care să-l facă s-o simtă a lui atunci cînd ea îi spune “tu eşti adevărata mea sfîşiere”…

Sidirromul stă de partea cealaltă a berii, stă şi-l ascultă şi el îi spune despre Cornelia, Cornelia lui, şi nici nu-şi dă seama că, de fapt, despre el vorbeşte, pe el se oferă, în tot ce are el mai al lui, mai ascuns, mai adînc, aşa cum fac toţi scriitorii lumii…

Sidirromul îşi bea berea cu înghiţituri mici şi rare, e numai urechi, se pătrunde de povestea gibsonului, şi din cînd în cînd se întreabă

“de ce dracu’ n-o fi scris ăsta romane, că are cu ce, are de ce, ar muri gagicile de gîtul lui şi de-abia atunci să vezi ce-ar mai scrie, că aşa vin astea, toate se leagă, una o cheamă pe alta”

dar nu zice nimic, stă, bea, ascultă, încremenit în scaun.

Plopii încremeniţi într-o fază a tremuratului frunzelor. Clienţii obişnuiţi ai barului Josephine încremeniţi cu mîinile pe halbe. Armand Chirculescu, barmanul, încremenit cu halbele în aer, în drum spre mesele uscate. Praful de pe drum încremenit şi el sub vorbele gibsonului, nimic nu mişcă, nimic nu suflă, vraja cuvintelor e suficientă vieţii.

Doar undeva, în spatele barului, un ceas imens, de-ăla vechi, cu limbi, dar care se mişcă invers (de-asta? oare asta să fie cauza?) ticăie mergînd înapoi, dar împingînd totuşi timpul înainte, că timpul nu se lasă atît de uşor păcălit, cei păcăliţi sîntem întotdeauna noi, ăştia care îl băga în seamă, ăştia care şi-l atîrnă la gît, pe mînă, pe pereţi, de ce?, de ce? Dracu’ ştie de unde obişnuinţa asta de a venera mîncătorul de vieţi, sfîrşitorul, mincinosul.

Bang! Bang! Bang! Bang! Bang!

Toate privirile se îndreaptă spre ceasul din spatele barului şi, ca la o comandă, zumzetul vocilor, ciocnitul halbelor, foşnetul frunzelor din plopi acaparează din nou viaţa cea lin curgătoare. Aerul încins. Zăpuşeala.

– Băi sidirromule. Nu te-am întrebat niciodată. Dar am şi eu curiozitate: cum te-ai făcut tu sidirrom, domnule? De unde ai aparatul? Arzătorul…

– Ei, e poveste lungă. Ţi-aş spune-o, dar…

Nici un “dar”. Se simte pe el că are chef s-o spună. În zvăpăiala ochilor. În tremurul nărilor, al degetelor, al urechilor chiar. În efortul pe care-l face să-şi ţină buzele lipite una de alta. “Buzele mele sînt pecetluite” nu face parte din bagajul lui de semipreparate lexicale.

“Da, ai dreptate. E şi cam tîrziu, de altfel, am oră cu lansatorul şi ăştia nu ştiu de glumă…”

Dar Lotek nici nu apucă să gîndească toate astea, cuvintele rămîn doar în planul-de-gînduri. Cuvintele celuilalt sînt mai iuţi, cuvintele n-au numai consistenţă, au şi viteză.

– Tot neamul meu a făcut ceva cu mîinile. Tot neamul meu şi-a strigat apoi marfa pe stradă. M-am săturat. Cînd strig, parcă mii de ani se adună în cuvinte, le simt cum mi se rostogolesc în gîtlej, cum îmi ţîşnesc printre buze, zdrelindu-mi-le, cum dau buzna afară, atacînd urechile şi sufletele oamenilor pe care-i simt ascunşi pe după perdele, să nu fie văzuţi, să n-aibă de-a face cu mine, dar curioşi, curioşi… Am vrut ca băiatul meu să nu mai facă asta. Am vrut să înveţe, să aibă o meserie curată şi cu bani mulţi. Cu bani mulţi, ca s-o ducă şi el bine, şi eu. L-am dat la şcoală. La şcoli. M-am ţinut de capul lui să meargă cît mai departe… Şi departe s-a dus. Lucrează la Redmond. Ştii ce-i aia, nu? Chestia aia cu calculatoarele… E mare softist, în America. Acuma, softist îşi spune şi ăla micu’ de-a rămas acasă. Da’ el s-a lăsat de şcoală. Îşi zice hacher. O fi vreun softist mai al dracu’… că face o grămadă de bani şi el. Eu cred că ciordeşte de pe carduri, prin Reţea. Da’ crezi că-mi dă ceva? Canci! Tot cu ăla mare, americanu’, m-am scos. Vine într-o zi din America aia a lui, şi-mi zice: “Tată, m-am gîndit”. Hopaaa… nu-i a bună, îmi zic eu. Zice: “dacă ţi-aş trimite în fiecare lună doi peşti, i-ai mînca una-două, şi tot muritor de foame ai fi. Şi-ai mai avea şi sentimentul ăla de jenă al întreţinutului…” Nu-ţi spun ce gest am facut aici, da? Zice: “Aşa că ţi-am adus o undiţă şi-am să te învăţ să pescuieşti. În felul ăsta, vei avea cît peşte doreşti, şi cînd pofteşti. Ei? Ce zici?” Ce era să zic? Am zis: “Da, mă… Bine te-am mai educat, futu-i mama ei de educaţie şi cu cine m-a pus să te dau la şcoli şi să-ţi cumpăr cărţi! Bă, nene, cîtă votcă puteam să beau de cărţile alea…” Asta i-am zis cînd mi-a adus aparatul de ars sidiuri.

Se întoarce spre bar, cu ochii sclipindu-i, cu pupilele mici, cu irişii maronii tăvăliţi în alb-gălbuiul ochilor. Fruntea brăzdată de cute, tîmpla zvîcnindu-i.

– Domnu’ Armand! O votcă mică!

“Cîţi dintre noi avem posibilitatea de a ne alege meseria? Cîţi dintre noi facem ceea ce ne place şi mai sîntem şi plătiţi pentru asta? Uneori am impresia că nu noi facem lumea să fie aşa cum e, ci ea ne face pe noi. Nu lumea este o creaţie a noastră, ci noi sîntem o creaţie a ei. Aşa, aşa, fraze şlefuite, recompuse, rescrise. Aşa fac scritorii de romane. Poate că, într-o zi, am să scriu şi eu unul. Blogurile nu sînt decît şcoala romanului. De multe ori am simţit că blogurile mele, puse cap la cap, ar da un roman. Poate aşa se explică şi relativul succes pe care-l am. Îl am? Aiurea! Care succes? Succes e atunci cînd scoţi cărţi pe hîrtie. Cînd primeşti bani pentru asta. Cînd dai interviuri. Cînd se ţin femeile după tine şi-ţi recită din cartea ta. Doar pîrlitorii de romane au succes…”

– Am să scriu un roman, sidirromule.

– Roman?

Ochi sclipind. Votcă năvălind pe gîtlej. Carduri VISA tresărind prin buzunare. Conturi bancare orăcăind.

– Cred că ştii că arderea unui roman are alte tarife…

“Ştiu, ştiu… Trebuie să am bani ca să fac bani. Banii nu apar din nimic, banii se înmulţesc”

– Deocamdată nu pot, prietene, tot un blog ardem şi azi. Dar într-o zi… Într-o zi… Va veni şi ziua aceea… Într-o zi voi fi şi eu unul dintre Adevăraţii Scriitori…

Şi sidirromul gîndeşte “nici nu-i modest, băiatul”, dar spune

– Hai s-o facem.

şi mîna lui dispare în geantă, zornăindu-şi brăţările. Şarpele cu clopoţei. Aşa i se spune în Reţea, în forumurile gibsonilor, printre pasatori. Şarpele cu clopoţei.

*

Clinchetul brăţărilor sporeşte, parcă amplificat de aerul fierbinte, preluat de frunzele plopilor şi dus mai departe sau poate, dimpotrivă, adus de undeva de departe, din capătul străzii, clinchetul se umflă ca burta unei femei gravide, conţinînd în ea nenăscutul, pe cel care va fi, dar ce ar putea să fie într-un clinchet de brăţări, la ce s-ar putea aştepta Lotek, şi nu numai el, ci toţi muşteriii de pe la mesele din Josephine, cine se va naşte, ce?

Un vîrtej de praf se apropie de cîrciuma lui Armand Chirculescu, un nor de praf coborît pe pămînt, printre casele de pe strada Castelului. Nu mai ştie nimeni de ce-i zice aşa, despre care castel o fi vorba, că, unde vezi cu ochii, nici urmă de castel, cetate, fortăreaţă. Va fi fost, poate, demult, poate în alt veac, într-un veac în care, în loc de Reţele, sidirromi şi bloguri, pe aceste pămînturi vor fi existat războinici călare şi ţigănci care aveau darul ghicirii în urmele cailor, cine le mai ştie pe toate cîte au fost, nici măcar norul de praf care se apropie, se apropie, şi nimeni nu strigă

– Anotimpul de praf! Anotimpul de praf!

cum, poate, o fi strigat cineva, cîndva, în poarta castelului… Dacă va fi fost vreodată unul.

Zăngănit de brăţări, de lanţuri, ţipete de copii, de femei, răcnete, hohote groase, bărbăteşti, ciripeli, mieunaturi, schelălăieli, şi trompete sunînd, dînd de ştire… Toate, în norul de praf. Toate venind din el, apropiindu-se o dată cu el.

Nu mai mişcă nimeni. Nimeni nu mai duce halba la gură, nimeni nu mai aduce halbe la mese. Linişte. Nimeni nu mai are nimic de povestit, nici o aventură, nici un roman de dragoste, nici măcar unul epistolar. Nu mai există cuvinte. Parcă lumea nici nu s-ar fi născut.

Sidirromul n-a mai scos arzătorul din geantă, Lotek nu şi-a mai scos sticul de la gît, arderea n-a mai avut loc.

Frunzele plopilor se întorc cînd spre bărbaţii de la mese, pictaţi parcă pe geamul orizontului, cînd spre capătul străzii, spre norul de praf, singurul lucru ce pare, într-adevăr, material.

Iar viu, în toată această frescă, e zîmbetul lui Armand Chirculescu, ce pare a spune

“Au venit, va să zică. Au venit”.

Peste viu-neviu, material-imaterial, din adîncul liniştii zumzăitoare, deodată, asta:

– Pentru numai două zile în oraşul dumneavoastră, Circul Luminii! Jongleri, saltimbanci, acrobaţi, ghicitori! Dresuri de lei, girafe şi elefanţi! Iluzionism! Teleportări!

Muzica năvăleşte de-a lungul străzii, din norul de praf, vine ca un val, tsunami, înaintează aruncîndu-şi decibelii care se prind cu ventuzele de case, de asfalt, îşi fac loc printre frunzele plopilor, chiar printre ele. Hacking-rock, cyber-punk, glitch dar şi vechituri alternative cîndva, acum mainstream pe ducă. Toate piratate, că doar nu-şi imaginează nimeni că circarii ar da vreun ban sindicatelor compozitorilor.

Veselie, poftă de viaţă, drag de oameni. Lucruri de neînţeles pentru gibsoni şi non-gibsoni deopotrivă. Altă lume. Ruptă de luptele cotidiene, de rivalităţile politice, de starea naţiunii. Sîntem un popor trist, chiar şi atunci cînd facem bancuri. La bancurile noastre se rîde, dar e mai mult rîsu-plînsu. De unde-or veni ăştia, cu buna lor dispoziţie, cu hohotele lor largi, cu strălucirea din priviri? Rasă europeană, mai europeană decît a celor trei pisici negre din faţa blocului lui Sandii Zeiss-Ikon. Rasă de oameni liberi.

*

La Josephine e linişte.

Pe stradă muzică, hărmălaie, lucruri noi, nemaiîntîmplate. O altfel de viaţă a apărut din senin, din zăpuşeala amiezii. O altfel de viaţă, despre care nimeni nu ştia nici măcar că ar exista. Că ar mai exista. Multe se ştiu din Reţea, despre multe se ştie că au fost cîndva, dar se mai ştie şi că viaţa merge înainte, că după unele lucruri vin altele, că istoria e făcută din paşi înşiraţi unul după altul în monotonia agasantă a trecerii timpului sau, se ştiu cazuri, în ritmurile sincopate ale schimbărilor, revoluţiilor, schismelor.

Circul. Din ce categorie să facă parte circul? Pată de culoare? Revoluţie?

Cine are răbdare, are şi satisfacţii.

Armand Chirculescu se smulge din nemişcare, mîna lui ţinînd halbele îşi continuă drumul început parcă în urmă cu un veac, pe vremea ultimului circ, se strecoară printre mese. Halbele aterizează lîngă celelalte, golite sau pe cale de a fi, vocile bărbaţilor renasc dintr-o dată, totul revine la normal. La ceea ce, cu numai cîteva clipe înainte, era normalul acestei după-amieze toropite de căldură, de zăpuşeala născătoare de bloguri, romane şi cîntece care aşteptau să fie arse pe sidiuri. Normalitatea ca recunoaştere, asumare a stării de fapt.

– Să ne vedem de treabă.

zice sidirromul, scoţînd, în sfîrşit, aparatul din geantă. Lotek îşi desprinde sticul de la gît şi i-l înmînează Maestrului Arzător. Nici măcar nu ştie că sidirromul din faţa lui chiar şi-a cîştigat acest titlu, dar o modestie de neînţeles îl face să nu poarte Steaua Arzătorilor la rever, aşa cum fac toţi cei din breasla lui, care au dobîndit-o. O ţine totuşi în buzunarul de la piept, că nu se ştie cînd e nevoie de o dovadă, mai sînt oameni neîncrezători în cuvinte atunci cînd îţi lauzi calităţile, priceprea, statutul profesional. Sidirromul cuplează sticul la aparat. Lotek ţine ochii închişi, a încremenit cu totul acolo, în faţa sidirromului, doar buzele i se mişcă, parcă ar spune ceva, ce?, şi sidirromul nu înţelege, „mereu face aşa, ce-o fi zicînd?, poate se roagă“… Pe micul ecran cuvintele se fugăresc unele pe altele, privirea lui Lotek nu poate ţine pasul cu trecerea lor, din cînd în cînd percepe cîte ceva, Cornelia… întrebare… sîngele… Prostule… Cornelia… Dumnezeu… Gibson… Cornelia… azi.

– Gata, tinere.

“Gata… gata… S-a dus în mă-sa şi ziua de azi”.

Adevărul e că William Lotek Sendai-Seven se simte viu doar în prima parte a zilei, cea în care stă în camera lui, în faţa terminalului, scriind. Oricît îi e de greu s-o facă, uneori. Oricît de tare îi este golită mintea de subiecte. Rugăciunile invocînd ajutorul patronului gibsonilor nu ajută întotdeauna, dar îi place să creadă că da, ţine minte doar zilele în care i-au ajutat, bazîndu-se pe asta a ajuns să se roage în fiecare zi, să facă din asta un ritual. De multe ori şi-a pus întrebări însă şi a pus la îndoială adevărul şi rostul cuvintelor pe care s-a obişnuit să le murmure în fiecare dimineaţă cînd se aşază în faţa terminalului sau a voxului. Da, a voxului, are şi aşa ceva, recunoaşte că uneori îi e lene să dea din deşte.

“Dar-ar dracu-n tabieturile astea, nu ele mă vor face vreodată scriitor de romane, nu paharul de ţuică băut pe stomacul gol, nu cărţile de hîrtie ale lui Gibson puse pe colţul biroului, nu scrisul la tastatură…”

E mai uşor – bineînţeles, mult mai uşor! – să dicteze cuvintele care se adună frumos pe ecran, fără greşeli, nu degeaba scriitorii de romane folosesc voxul, semn de profesionalism, de…

Da, s-a îndoit. Însă cu toate că rostul întrebărilor este acela de a provoca răspunsuri, niciodată nu le-a găsit, sau poate n-a avut suficientă răbdare să le caute pînă la capăt. S-a mulţumit, în general, să considere rugăciunea ca făcînd parte din viaţa lui de gibson, din îndatoririle pe care apartenenţa la Ghildă le presupune. S-a obişnuit să fie un gibson, un gibson şi-atît, doar un gibson.

“Cum adică doar un gibson? Păi, gibsonii sînt cei mai…”

– Am zis gata.

Sidirromul pare nerăbdător, “ce dracu’ mai vrea şi ăsta de la mine, i-am ars blogul, doar n-o să pierd toată ziua cu el, să plece dracului, că lansatorul ăla n-o să-l aştepte toată noaptea…”.

– Bine. Atunci, am plecat. Ne vedem mîine, da?

– Da, ne vedem mîine.

“Dacă vom mai trăi. Dacă lumea va mai fi” continuă sidirromul în gînd, convins fiind că lucrurile astea cu “pe mîine”, “ne vedem la ora Ţ” sînt nişte aiureli care încearcă să ascundă fragilitatea vieţii, insecuritatea, teama de necunoscut. “Cum adică ne vedem mîine? Păi, ştim noi ce va fi mîine? Ştim noi dacă vom mai fi mîine? Dacă lumea va mai fi?”

Nu, nu ştim dacă lumea va mai fi mîine, dar noi existăm tocmai pentru că ne facem planuri de care ne ţinem, pe care le urmărim pînă la capăt, pînă la împlinirea lor, dar întotdeauna mai lăsăm şi pe “mîine” cîte ceva.

*

Blocul Roland străluceşte alb-albastru în lumina după-amezii, revenit la culorile iniţiale după preluarea lui de către Agenţia Naţională de Administrare a Reţelei, un alt monopol pe care statul şi l-a adjudecat.

“Cine controlează informaţia, deţine puterea”.

“Adevărata putere este informaţia”.

Declaraţii neoficiale, la un şpriţ, ajunse publice prin Reţeaua Paralelă – un alt nume pentru Rezistenţa Populară (RP, da!), mişcare scoasă în afara legii, dar activă încă, pentru că întotdeauna va exista un underground social, undergroundul nu va muri niciodată pentru că îşi conţine propriul underground.

William Lotek Sendai-Seven mai zăboveşte o clipă în faţa clădirii – are trac? are trac! -, parcă aşteaptă ca marele clopot al catedralei să-şi facă datoria, anunţînd ora şase şi, în momentul în care acesta îşi trimite dangătul asupra centrului civic, intră în clădire. La etajul XII este Cuibul, adunătura de lansatori de care depinde totul, totul, viaţa asta a lui de rahat, împlinirea eforturilor de zi cu zi, neliniştea nopţilor, speranţa că lumea îi va citi blogul, că lumea va reacţiona, că îi va scrie, că, a doua zi, îşi va găsi căsuţa poştală burduşită cu mesaje şi, poate, printre ele, o ofertă din partea unei edituri care să-i propună scoaterea unui volum PE HÎRTIE… Paşaportul lui către Adevăraţii Scriitori.

Matei Iliescu (“de ce dracu’ Matei?”), lansatorul contactat de pasatorul lui, soarbe îndelung din cafeaua aburindă, ca unul care are o întîlnire şi cel aşteptat nu vine. Ridică ochii spre el, apoi aceştia îşi continuă mişcarea, răzuind peretele, pînă ce privirea i se fixează pe ceas. “Cam tîrziu, monşer, cam tîrziu” îi comunică acea privire, de parcă întîrzierea gibsonului îl ţine din treabă, de parcă n-ar avea o întreagă oră dedicată lui şi numai lui. Oră plătită, de altfel. “Mofturi de oameni frustraţi” gîndeşte Lotek, doar gîndeşte, că doar n-o să spună cu voce tare aşa ceva, nu lansatorului de care depinde… De care depinde totul, da? Funcţionarii statului sînt puternici nu pentru ceea ce fac, ci pentru ceea ce sînt. Pentru ceea ce reprezintă. “Îmi cer”

– Scuze, Matei, scuze pentru întîrziere… Au venit ăia cu circul şi au blocat străzile, poate ai auzit…

“Hai, zi că te-ai blocat în trafic, acuma”

– Am rămas blocat în trafic, zău, că doar nu era să întîrzii, ştii că n-am obiceiul…

“A văzut prea multe filme americane. Blocat în trafic?! La noi?!”

– Ştiu că pare o replică dintr-un film american, dar crede-mă…

“Ce dracu’, ăsta-mi ghiceşte gîndurile?”

– Zi-mi dacă nu la asta te gîndeai, să dea dracu’ dacă nu.

– Bine, bine… Hai să-l lansăm. Dă-mi sidiul.

Lotek se caută prin buzunare, “unde l-am pus? Doamne, unde l-am pus?”, îl găseşte în buzunarul în care întotdeauna îl ţine, i-l dă. Matei Iliescu îl pune în unitate,

– Tot pe canalul de bloguri? Canalul oficial, vreau să spun…

şi, după ce Lotek face semn din cap că da, spune comenzile:

– William Lotek Sendai-Seven, verificare plată. OK, plata confirmată. Canalul de bloguri, gata pentru lansare.

Pentru ultima comandă, Matei Iliescu îşi umflă pieptul (“acuma se dă mare, important”), se uită la ceas, apoi la ecranele de pe pupitrul său, şi strigă cît îl ţin puterile:

– Lanseazăăăăă!!!

“Ce caraghios! Aproape la fel de caraghios pe cît sînt şi eu, probabil, în momentul în care sidirromul declanşează arderea, moment în care, ca orice gibson, murmur ca şi cum aş spune o rugăciune: era zăpuşeală în noaptea în care am ars-o pe Chrome…”

Leduri schimbîndu-şi culorile, clipocit ca în vechile filme cu roboţi, o întreagă recuzită menită să impresioneze, dar pe cine mai pot impresiona gadgeturile astea sefiste cînd ele se repetă zi de zi? Pe Lotek, cu siguranţă nu.

– Ei, fir-ar a dracului de treabă! Am făcut-o şi pe-asta!

răbufneşte gibsonul, mulţumit. Mîndru de el, încrezător în destinul blogului pe care tocmai îl aruncase în Reţea.

– Facem şi o verificare?

Lansatorul stîmbă din nas, ştie că asta-i procedura, dar mereu are impresia, cînd se ajunge în acest punct, că pîrlitorii n-au încredere în el, în capacităţile lui profesionale, că verificarea e o formă de manifestare a suspiciunii, dar vorba aia: “numai pentru că eşti paranoic nu înseamnă că nu te urmăreşte nimeni”.

– OK, s-o facem.

Intră în reţea, pe canalul de bloguri, îi trage o căutare după numele blogistului care dîrdîie vînăt alături, “ia uite, se pişă pe el de emoţie”, alege ultima intrare în cont.

Azi mi-am pus-o. După şase luni de abstinenţă, mi-am pus-o. Mi-am tras-o. Cu…

– Chiar ţi-ai pus-o? Cu cine, mă? Amănunte, ceva?

Ochii îi sclipesc, se gîndeşte la contractul pe care îl care cu MyXXX, canalul de bloguri porno, “poate iese ceva din asta” îşi zice şi se uită cu interes la Lotek, plimbîndu-şi privirea de sus în jos, oprindu-se (scurtă escală, dar insistentă) pe prohabul gibsonului, cu convingerea că ăştia care scriu aşa ceva sînt tare dotaţi, tare… Că altfel, cum?

Lotek roşeşte, a simţit privirea lansatorului pe pantalonii lui, încercarea de a trece dincolo, de a-i trage fermoarul, de a-l lua la măsurat, la cîntărit…

– Nu, nu… Nu e ce crezi. E o poveste… E o poveste de dragoste.

Şi răsuflă uşurat observînd dezamăgirea din privirea celuilalt. “Dar ce-o fi crezînd ăsta despre mine? Ei…!”.

– Ei, mă duc şi eu de-acum… Mulţumesc mult pentru tot.

Cînd să iasă pe uşă, îşi aminteşte ceva, se întoarce.

– A! Am uitat ceva. Ai vreo idee despre circul ăsta care a venit? Ai vreo informaţie din reţea?

– Nu, n-am, nu e nimic în Reţea…

“Nu despre reţeaua asta te-am întrebat… despre cealaltă vorbeam eu…”

Dar acceptă răspunsul lansatorului, nu poţi spune nimănui “ştii, am auzit că te ocupi cu chestii ilegale, nu-mi spui şi mie ce şi cum?”, aşa că îi întoarce spatele, “las’ că găsesc eu, la o adică, o modalitate de a ajunge în RP”, şi iese pe uşă.

“Dincolo de uşa asta e iadul” îşi aminteşte Lotek ieşind. “Şi dincolo de uşa asta e iadul” îşi zice părăsind Cuibul, părăsind blocul Roland, dînd cu ochii de catedrală, de imensa ei uşă. “Cîteodată mă sperii şi eu de ce-mi trece prin cap. Mă sperii, pur şi simplu.” Apoi, după o scurtă pauză: “Uite, vezi? De-aia trebuie să mă fac scriitor, de-aia“.

E vesel. Bine dispus. Şi-a făcut treaba şi pe ziua de azi. Întîi şi-ntîi a avut parte de o partidă de sex. Apoi şi-a scris blogul. L-a ars, l-a lansat. Ce-şi poate dori mai mult? Ca om, ca bărbat, ca gibson… “Ei lasă, că întotdeauna e loc de mai mult. Şi ca om, şi ca bărbat, şi ca gibson…” Îşi aminteşte de Josephine, de discuţia cu sidirromul, de povestea lui – “interesant personaj!” -, de circarii gălăgioşi… “Cum dracu’ să nu ştie nimeni nimic despre ei? Trebuie s-o iau prin reţea… prin cealaltă reţea, evident! Trebuie să aflu, trebuie să mă pun în temă… Cum ajung acasă, asta am să fac!”

(va urma)

Povestirea „Vremea zăpușelii” face parte din volumul TRANSFER (Millennium Books, 2012, cu o prefață de Bogdan-Alexandru Stănescu)

Vremea zăpușelii (1)

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Bărbatul are o mustaţă enormă, prăbuşindu-i-se de-o parte şi de alta a buzelor îngălbenite de tutun, de cancer, de sirop de pătlagină ori mai ştiu eu ce altceva ar putea fi, ce dracu’ mai face ăsta cu buzele alea ale lui groase şi răşchirate… Pălăria cu boruri largi, poate neagră cîndva, îl ascunde de ochii pofticioşi ai văduvelor lipite de pervazul ferestrelor, ai digeilor în căutare de talente „autentice, naturale” şi, nu în ultimul rînd, de ai agenţilor fiscali dotaţi cu scannere şi parole de acces în baza de date a poliţiei. Sau doar îl acoperă, protejîndu-l de arsura soarelui de amiază, duşmanul micilor întreprinzători, al icarilor, vampirilor şi altor ciudăţenii. Merge adus de spate, tîrşîindu-şi picioarele, fără a avea nici un defect fizic, doar aşa, de bătrîneţe, de lene, de căldură. Cămaşa decolorată, lipită de spate, scoasă pe alocuri din pantalonii de doc negru, menţine căldura în jurul lui, mirosul, îl încinge, dar el pare obişnuit cu asta, zi de zi, de ani întregi, umblă pe strazi strigînd:

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

E zăpuşeală. De cîte ori e zăpuşeală, orice gibson normal simte nevoia să pîrlească. Nu contează ce. Un fragment de roman, un graffiti, un refren, un blog sau măcar nişte glitchuri. Aşa s-a-ntins chestia asta, că pînă şi non-gibsonii simt un fel de mîncărici în palme şi-n creier la vremea zăpuşelii.

Dar pentru un gibson e obligatoriu să pîrlească. Ei sînt artiştii. Nu pot trăi altfel. E ceva în ei care trebuie să iasă, să se arate celorlalţi. Un roman, un graffiti, un cîntec. Apoi altul, şi altul. Ceva din durerea din care s-au născut. Iar cei care n-au venit pe lume cu durerea asta, cei care n-o poartă cu ei toată viaţa, scriu bloguri. Pentru ei, viaţa e sursa durerii. Lumea. Lumea văzută de William Gibson cîndva, lumea în care trăiesc ei acum şi care îi adună pe toţi laolaltă sub posterele Profetului, Întemeietorului.

Nu contează ce pîrlesc. Nu contează cît de multă simpatie au pentru ţigani, nu contează dacă au votat sau nu Legea pentru dezvoltarea economică a rromilor, nu contează nimic, contează doar datoria fiecărui cetăţean de a le da ălora de lucru, de a-i ţine ocupaţi, de a le oferi mijloace de trai.

„Ce dacă le-am cedat monopolul arzătoarelor? Ce dacă sîntem OBLIGAŢI să predăm Cuiburilor produsele noastre pe sidiuri? Ah, Cuiburile… Ce viaţă pe ăia… Vine omul cu sidiul, îl bagi în unitate şi zvîrrr! cu romanul în reţea. Cu graffitiul. Cu blogul…”

Asta pe de o parte. Pe de alta, mai e cotizaţia care trebuie plătită Uniunii, bani care merg la întreţinerea sitului http://www.williamgibson.gib, locul unde se adună comunitatea gibsonilor, locul unde-şi găseşte fiecare inspiraţia, şi odihna, şi hrana.

Cetăţeanul din stradă, brav membru al breslei sidirromilor, îşi cîntă oferta pe sub ferestre.

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Dacă n-o fi vreun playback. Poţi să ştii? Cu ăştia nu poţi să ştii niciodată… Răsună strada, răsună valea. Mîine-poimîine o să cumpărăm compilaţii cu strigătele ăstora. De-ajuns că-i auzim din cînd în cînd pe Glitch-24, canalul de glitchuri.

Bărbatul se aude, strigătul lui stîrneşte praful şi face geamurile să vibreze. Vibrează şi văduvele, evident. Nu-i dă nimeni replica, e singur, sidirromii şi-au împărţit zonele, uite capitalismul fără concurenţă. Şi merge, domnule, merge!

Soare, praf, bărbat strigînd. Acoperişuri încinse, pereţi, văduve. Cinematograful gol, sala de popice, sala de biliard. Goale şi ele. Şi văduvele. Goale. Năduşite. Pe după geamuri, pe după perdele. Cu ochii scormonind prin aerul îmbîcsit al după-amiezei, cu mîinile scormonind mai aproape de ele, mai aproape, şi mai aproape.

În mijlocul străzii, o muscă aterizată într-o flegmă dă din aripi cu disperare, cu disperarea de a nu putea zbura cu tot cu flegma. Află şi ea că cine nu poate să zboare, merge. Sau dansează. O ia la pas, trăgîndu-şi cu greu picior după picior, reuşeşte să iasă. Cu dîrele de flegmă după ea. Parcă-i înhămată la flegmă. E cocoşată, se opinteşte, dar degeaba. Flegma nu se urneşte, rămîne acolo, în mijlocul străzii. Se acoperă de praf, se face ghem, ca o gogoaşă sub stratul de zahăr pudră. Nu se mai vede. Parcă nici n-a fost. E ceasul amiezii, vremea zăpuşelii, cînd toată lumea pîrleşte. Care ce poate. Sau doar aşteaptă. Care ce poate. Sau, pur şi simplu, trăieşte. Care ce.

William Lotek Sendai-Seven (ăsta e numele lui de gibson, primit la înscrierea în Uniune) pleacă de lîngă pervazul ferestrei, lăsîndu-l pe sidirrom să-şi facă treaba pentru care îndură soarele şi praful şi ocările non-gibsonilor în fiecare zi. Se întoarce spre peretele dinspre Canada, cel pe care e posterul cu William Gibson, Întemeietorul, închide ochii şi murmură:

– Ajută-mă, William Gibson, ajută-mă să-mi scriu şi blogul de azi…

Se aşază la birou, în faţa terminalului de modă veche, a tastaturii de modă veche (de cînd dracu’ şi sărăcia e o modă?!), îşi ridică braţele, le întinde în aer, aşa cum a văzut cîndva un pianist celebru care se pregătea să-şi înceapă concertul, şi se năpusteşte cu toate degetele asupra tastelor.

Azi mi-am pus-o. După şase luni de abstinenţă, mi-am pus-o. Mi-am tras-o. Cu… Nu, nu pot să vă spun cu cine, nu pot să vă dau numele real. Ştiu că oricum se va recunoaşte, oricum vecinii, prietenii, părinţii o vor recunoaşte şi asta înseamnă că adio hîţa-hîţa de-acum, că vor urma poate alte şase luni de singurătate, şase luni cît un veac, pînă cînd o altă femeie o să apară în viaţa mea, o alta cu care din nou o voi zbîrci, pentru că n-o să fiu la fel de bun în pat ca ultimul ei amant, sau poate pentru că o să uit într-o zi să-i fac cafeaua dimineaţa, în timp ce ea se va spăla cu gelul meu de duş, se va şterge cu prosopul meu albastru şi se va da pe mîini cu crema mea de mîini… Cosmetice franţuzeşti făcute pe vapoare panameze de către emigranţi chinezi, vîndute în Budapesta de negustori arabi protejaţi de bodyguarzi ucraineni… Sau cine ştie ce alt motiv va mai găsi, femeile mereu găsesc de-astea, nici nu le ia prea mult timp să le caute, oriunde s-ar uita, ţîşti! ar ieşi de sub pat, din şifonier, din frigider ori de după perdea un alt motiv, unul nou, nemaivăzut, nemaiauzit, nemaifolosit… Sau poate că iarăşi o să scriu despre ea şi nu-i va plăcea cum i-am descris ochii ăia neoperaţi, sau burta atîrnîndă, curul dolofan, şuncile, celulita şi sînii lăsaţi… Lăsaţi! Oricum se va găsi un motiv de despărţire, oricum, oricînd, oriunde.

Nu vă spun cum o cheamă, dar să-i zicem Cornelia. Nume de programator… Îmi place numele ăsta. Îmi plac conotaţiile, îmi plac semnele făcute cu ochiul către prieteni, îmi plac „citatele culturale”, joaca asta postmodernă care pare a nu mai avea sfîrşit… Îmi plac, îmi plac, şi nu mă interesează deloc, ABSOLUT deloc dacă vouă, celor care citiţi în acest moment blogul meu, nu vă plac, ori vă fac să aveţi complexe, să crească în voi complexele ca molurile, aşa cum creşteau în mine dorinţa, disperarea, nerăbdarea în momentul în care ea a intrat în camera mea.

– Eu sînt Cornelia. Am venit să văd dacă nu ai nevoie de ceva

(„da, am, am o nevoie.. tare nevoie mai am!”)

– Dacă ţie bine

(„mi-e bine, cum să nu-mi fie bine?! În afară de senzaţia că dacă mai trece o zi fără să mi-o pun voi exploda? În afară de faptul că i-am pus plete lui Gibson ăla din poster şi i-am dat buzele cu ruj, de-a trebuit să cheltuiesc o avere ca să-l schimb? Mi-e bine, bine, cum nu se poate mai bine…”)

– Dacă totul en regulă

(„e-n regulă, sigur că e-n regulă! În casa asta totul e-n regulă, regulat e totul, mai puţin eu…”)

– Dacă ai vreo dorinţă neîmplinită

(„cum dracu’ să n-am?! Auzi întrebare! Păi, ştie ea de cînd nu mi-am mai pus-o? Ştie ea cîte ore pe zi petrec rezemat de geam, zgîindu-mă la toate puştoaicele care trec pe stradă, dar ce zgîindu-mă?!, lingîndu-le cu privirea, lăsînd bale după ele – de se-ntreabă trecătorii ce mă-sa o fi pe-aici, a plouat şi noi nu ne-am dat seama? A plouat doar în locul ăsta de doi metri de stradă?! Cum să n-am dorinţe neîmplinite, de unde naiba a mai apărut şi asta la uşa mea, cum de-a aflat de mine, mă ştie de undeva? O fi vreuna de-aia care-mi citeşte blogul şi s-a amorezat de mine, de bun ce sînt, ori vrea doar să şi-o pună cu mine, s-au mai văzut de-astea, colecţionare de adeneuri de pîrlitori…”).

– Eu sînt William Lotek Sendai-Seven. Prietenii îmi spun Lotek.

– Eşti gibson, aşai? Eşti gibson! Ştiam eu! Ştiam!

Bucurie? Dezamăgire? Greu de spus…

Şi-a aruncat ochii pe pereţi, cercetîndu-i, centimetru cu centimetru, s-a oprit, parcă încerca să-şi amintească ceva, a întins o mînă la dreapta privind undeva în ea, pe o hartă închipuită sau arsă în memoria ei, apoi a deschis ochii.

– Da! Sigur! Uite poza! Gibson, nu? Ăstai William Gibson. Doamne, ce haios e! Ce mutriţă are…!

Îmi simţeam sîngele fierbînd, dar, de cînd intrase la mine, pentru prima oară nu-l mai simţeam pe tot adunat acolo… acolo. Îmi zvîcnea capul. Îmi tresărea vena de la tîmpla dreaptă, aia care mi se zbate de fiecare dată cînd am o emoţie puternică. Mi se părea că aud ciripitul elevelor pe stradă şi tare-aş mai fi fugit la geam să le văd, să le văd… Eram, după atîta vreme, cu o femeie în cameră şi mie îmi venea s-o strîng de gît. S-o strîng de gît, ce mai! Să ia în rîs numele lui William Gibson… Întemeietorul, Profetul… Omul care a văzut lumea înainte ca ea să existe… Ei, aşa ceva nu mi se mai întîmplase pînă atunci. Nici măcar cu non-gibsonii cei mai înrăiţi care-mi călcaseră pragul…

– Ştii ce? Nu te cunosc, nu mă cunoşti… Scopul şi durata vizitei. Te rog?

– Ho, ce teai înfierbîntat aşa? Tremuri tot… Pînă mai adineauri credeam că… Credeam… Mă gîndeam că te excit, miam dat cu parfum deăla… deăla specialu, ştii tu. Dar văd că nui aia. Ce e? Ceam zis? Hai so luăm de la cap.

S-a întors pe călcîie, a deschis uşa, a ieşit, a închis-o în urma ei.

„Prostule! Prostule! S-a dus dracului tăvăleala de azi. De luna asta. De semestrul ăsta… Prostule!”

Un ciocănit uşor în uşă a avut darul de a mă trezi, golit-vezica-făcut-duş-spălat-pe-dinţi în aceeaşi clipă. Cu inima bubuind, de-a fost nevoie să sprijin cu mîinile tablourile de pe pereţi, biblioteca pe care am dat o avere ca să pun în ea toate cărţile PE HÎRTIE! ale lui William Gibson, şi patul care începuse să alunece încet-încet spre fereastră, m-am apropiat de uşă, am deschis-o şi am auzit primele ei cuvinte:

– Eu sînt Cornelia. Am venit să văd ce mai faci.

Nu mai aveam gură, ca personajul ăla din Matrix, Neo. Dar ea avea alt Neo în cap, ea îl avea pe ăsta:

– Neo tragem?

Ei, non-gibsonii, nu pîrlesc. Nu scriu, nu desenează, nu compun cîntece. N-au nimic de ars. N-au nimic de arătat celorlalţi. Nu se trezesc dimineaţa cu gîndul ăla înfiorător „ce mai pîrlesc azi? ce mai pîrlesc azi?”. Au tot timpul din lume. Ei îşi trăiesc viaţa la suprafaţă, la vedere. În lumea reală. Şi-atunci, cum de-a venit tocmai la mine ca să ne-o tragem?! Asta nu pot pricepe. Ea n-are ce face toată ziua decît să şi-o pună cu cine vrea muşchii ei, cu alţii care n-au altă treabă decît să şi-o pună cu cine vrea muşchii lor. Ce caută ea în camera mea?!

Nu ştiu cît am reuşit să gîndesc atunci din toate astea. În două minute eram în pat, eu pe spate, cu mîinile şi picioarele întinse ca omul ăla al lui Leonardo, cu ea înfiptă în centrul meu geometric… Nu mai vedeam nimic altceva decît faţa ei şi posterul cu William Gibson.

Aşa cum a fost toată viaţa mea. Femei şi William Gibson. William Gibson şi femei. M-am lăsat călărit de ele şi eu pătrundeam în acele momente prin ochii Întemeietorului, în lumea lui. Prin poster. Prin perete. Prin lumile virtuale, în lumea lui. În lumea pe care a descifrat-o pentru noi. Pe care a profeţit-o. Simţeam, de fiecare dată, cum ele îşi descarcă în mine sutele de mega de amintiri, le vedeam, le ştiam, le simţeam toate alea ale lor, toate alea pe care nici un bărbat pînă la mine n-a putut să le simtă. De ce? DE CE? – mă întrebam, de ce eu, tocmai eu? Poate că durerile le sînt date femeilor pentru a fi conştiente că ele sînt cele care duc mai departe viaţa umanităţii, că fără durere nimic nu e, nimic nu se poate naşte, nimic nu poate dăinui. Dumnezeu, sau cine ne-o fi creat, a pus în ele durerea, le-a dat lor durerea poate pentru că nu a avut suficientă încredere în noi, bărbaţii, sau poate ca o compensare a celor pătimite de Fiul Său…

Pfui! Cu siguranţă că am luat-o razna, jur să nu mai las niciodată să trecă şase luni fără să. Fără să mă.

– Cornelia, ah, Cornelia…

S-a prăbuşit lîngă mine şi n-am ştiut nici atunci, cum n-am ştiut niciodată, de cîte ori am fost cu vreo femeie, cine de cine s-a folosit, care dintre noi a avut mai mult de cîştigat, dacă de cîştig poate fi vorba…

M-a mai sărutat o dată pe umărul drept, pe urma lăsată de dinţii ei…

Cînd? Cînd m-a muşcat în halul ăsta, aveam să mă întreb mai tîrziu, atunci cînd m-am privit în oglinda de la baie şi muşcătura ei era singura dovadă că ea fusese aici, singura dovadă că nu înnebunisem de singurătate, cînd m-am gîndit că poate singurătatea îmi fusese dată aşa cum femeilor le era dată durerea, că poate singurătatea nu era decît calea pe care ajungeam într-un fel la El, indiferent cine o fi El…

…apoi a plecat. Pentru că asta-i meseria femeilor: să plece. Pleacă, uneori, chiar şi atunci cînd rămîn lîngă tine.

Sînt două ore de cînd a plecat şi nu încetez să mă minunez de toate cîte mi se întîmplă, de viaţa asta care e rînduită după nişte legi al căror înţeles mereu îmi scapă, oricît m-aş chinui să-l descifrez în cîntecul păsărilor sau în căderea frunzelor, în primii fulgi de zăpadă sau în zvîcnetul sîngelui, zvîcnet care se potoleşte la fel de brusc cum începe, de parcă nici n-ar fi fost, de parcă nici n-ar exista aşa ceva, deşi ştiu bine că nici o secundă din viaţa noastră nu contează mai mult ca acele clipe în care dăm în clocot, în care, uneori, pare că ne dăm seama de ce avem sîngele cald şi de ce atunci cînd murim sîngele ne îngheaţă, că asta e moartea, de fapt, clipa în care ne îngheaţă sîngele, clipa în care nu ne mai dorim nimic, în care nimeni şi nimic nu ne mai poate face să dăm în clocot…

Da, mi-e dor de Cornelia, au trecut de-abia două ore şi mîinile mele, carnea mea tînjesc după ea, e ceva în mine care a rămas parcă desperecheat în clipa în care ea a ieşit pe uşă, mi-e greu fără ea, tresar la orice zgomot, la orice pîrîit de mobilă, de parcă ar fi ea, călcînd cu tălpile goale pe podele, orice umbră aruncată pe perete de lumina care se ia la trîntă cu firele de praf mă face să întorc capul, de parcă ar fi umbra lăsată de ea cînd s-a ridicat de pe mine şi s-a dus la baie, toate celulele corpului meu o strigă, o laudă, o cheamă, o cheamă, da, pentru că a pus capăt singurătăţii mele, fie şi temporar – dar temporare sînt toate pe lumea asta, nu? -, pentru că a făcut încă o dată să-mi dea în clocot sîngele, pentru că, în braţele ei, m-am simţit încă o dată viu, viu, viu.

Atunci am înţeles că, în această dimineaţă, William Gibson mi-a ascultat ruga şi mi-a dat subiectul pentru blogul de azi.

William Lotek Sendai-Seven mai priveşte o dată, recunoscător, posterul cu William Gibson, îşi desprinde sticul pe care îl păstrează întotdeauna la gît, pe un şnur de piele, îl înfige în unitate şi salvează blogul.

Din stradă se aude, pentru a cîta oară?, glasul sidirromului:

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Două case mai încolo, chiar sub ferestrele lui Sandii, William Sandii Zeiss-Ikon pe numele ei de gibson, cişmeaua picură leneş, stropii se preling spre pămînt, elastici, aşa face apa asta groasă, dacă ar avea mîini şi picioare s-ar ţine strîns de gura ţevii, parcă ştie că, o dată căzută în pulberea de pe stradă, aceasta o va înghiţi de parcă nici n-a fost. Apoi, deodată, ţîşneşte şuvoi ca şi cînd o mînă nevăzută ar fi învîrtit robinetul înţepenit de ani şi ani, şi acum e rîndul apei să-şi rîdă de colb, să-l transforme în noroi, să-l întindă, să-l răsucească, să-l împingă la vale. Pe poarta casei iese o arătare neagră care, în aceeaşi clipă, din aerul încins, din apa curgînd, se materializează lîngă cişmea. E Trinity, pisica aia ţicnită pe care o ştiu toţi, aia care mănîncă ciorbă, aia care adună chiştoacele de ţigară din scrumiere, aia care, la opt dimineaţa, la unu, la şase şi la unşpe noaptea zbiară miu! miu! miu! miu! pînă vine cineva la ea şi îi dă să mănînce. În timp ce mănîncă mormăie, scuipă, pufneşte şi nimeni nu îndrăzneşte s-o deranjeze, nimeni, nici Matrix Reloaded, nici MP3, motanii negri tuci, cu cîte o mustaţă albă, care-şi fac şi ei veacul pe-acolo, poate chiar la Sandii, cine ştie? Pisica întinde o lăbuţă spre jetul de apă, vrînd parcă să-l agaţe, să fugă cu el undeva, într-un loc numai de ea ştiut, întinde şi cealaltă lăbuţă, nu, nu vrea să fugă cu şuvoiul, vrea doar să bea. Pînă la urmă intră cu totul sub jet, cu gura deschisă, jucîndu-se cu el, ţopăind cu apa curgînd pe ea, e udă fleaşcă şi de la o fereastră se aude un glas de femeie:

– Fă, ţicnito! Ţie nu ţi-a spus nimeni pînă acum că eşti pisică şi pisicilor nu le place apa? Uită-te la motanii ăia, îi vezi? Nu-i vezi, normal. Ăia nu se cred cîini…

Sandii? Sandii să fie? Nuuu…. Nu poate fi ea. Sandii stă în casă, cu tastatura pe genunchi, scriindu-şi romanul, ăla din care pîrleşte în fiecare zi cîte un capitol, ăla pe care-l adună colecţionarii, aspiranţii la statutul de gibson şi bogătanii care-şi construiesc pereţi de sidiuri.

E zăpuşeală, e vremea pîrlitului, a arsului, e ora la care prin Cuiburi se adună lansatorii frecîndu-şi mîinile, mîngîindu-şi buzunarele, „să vină sidiurile, să dăm cu ele-n populaţie!”. Şi sidiurile vin, tot vin, îşi descarcă marfa în Reţea, năvălind apoi prin sîrme în monitoare sau direct în creierele mufiştilor deja dependenţi…

Unii pîrlesc materialul, alţii îl ard pe sidiuri, alţii îl lansează în Reţea, alţii îl citesc, îl comentează. Aşa merg lucrurile. Aşa merg lucrurile în lumea profeţită de William Gibson – după unii, după ceilalţi lumea asta n-are nici o legătură cu el, lumea fiind mult mai caldă, mai luminoasă, mai acceptabilă.

„De pîrlit, l-am pîrlit. Acuma hai să-l ardem!” îşi spune Lotek, în timp ce-şi bagă capul prin laţul şnurului de care e prins sticul. Cît timp îşi caută hainele, ia legătura cu pasatorul lui

(„băi, prea multe operaţiuni trebuie făcute ca s-arunci un blog în Reţea, dar dă-o-n mă-sa, toţi trebuie să trăiască!”)

şi îl anunţă că e gata. Pasatorul, la rîndul lui, îl va anunţa pe lansator să-i facă programarea la Cuib, altul decît cel de care aparţine, evident. Curioasă nevoia asta de celebritate, coexistînd cu atracţia anonimatului… Îşi găseşte cămaşa atîrnîndu-i de cablurile monitorului, pantalonii lîngă pat, chiloţii… chiloţii… îi găseşte şi pe-ăia între pat şi perete şi nu numai, nu numai. Acolo jos, în întuneric, privirea îi este atrasă de strălucirea unui ambalaj de Inscriptor. Da, fără îndoială, este un ambalaj de Inscriptor.

„Futu-i! M-a înregistrat, curva dracului! Chirăielile mele, oftatul şi gemetele, suspinul, ultima suflare… La dracu’! Or să rîdă toţi de mine. Pe canalul ăla toată lumea rîde de toată lumea. Or să-mi numere toate accesările înregistrărilor… Or să scoată compilaţii… The Best of… Vai de curu’ meu. Îmi vor rîde-n nas toate femeile pe care-o să le mai chem vreodată la mine… Perverşi! Voyeuri! Trăim într-o lume de voyeuri. Cum dracu’ de nu mi-am dat seama?! Cică astea au un tatuaj undeva, undeva… dar unde? În mă-sa! Că parcă mie-mi mai ardea de căutat tatuaje… După şase luni pe uscat cui îi mai arde de căutat tatuaje?! Ce, îmi dădea mîna să-i zic la revedere, drum bun, salută-le pe curvele-cu-cip din partea mea?! Ei, la urma urmei… Asta e. Asta e! Dobitocule. Dobitoculeee!!!”

Pînă îi trec toate astea prin minte, e gata îmbrăcat.

„La urma urmei, hai să vedem partea bună: mi-am tras-o. Mi-am tras-o, băăă, mi-am tras-o! Cu o curvă de-aia cu cip mi-am tras-o. Tu-ţi morţii mă-tii de nenorocită! Pentru cine dracu’ lucrezi, fă? Cine te plăteşte pentru gemetele mele? Cine va plăti să le audă?”

„Gemete? Gemete, spui? Grohăieli, nene. Ca porcu faci”.

„Ştii ce? Nu eu te-am chemat. Nu eu te-am ademenit cu una-alta, nu te-am minţit, nu m-am lăudat, nu, nu, nu. Eu n-am făcut nimica…”

„Asta cam aşa e. Mai nimica…”

„Ia mai du-te dracului!”

„Ba dute tu, vedeateaş în Iad…”

„Iadul este dincolo de uşa asta” mai gîndeşte Lotek, William Lotek Sendai-Seven, şi păşeşte dincolo de uşă. Dar nu înainte de a se întoarce spre peretele cu posterul şi de a rosti din nou rugăciunea:

– Ajută-mă, William Gibson, ajută-mă şi mai departe.

…și viață fără de moarte

Paul o ține pe Lucreția de mînă. Se plimbă liniștiți prin Orașul Vechi, pe străduțe, prin piețucă, prin locurile care le-au plăcut întotdeauna. Strada Castelului, pe sub Muntele, e una din preferatele lor.

Îi zîmbește. Și ea îi zîmbește.

– Nu că-i frumos? Soarele, ziua… străduța asta… și Muntele…

– Da, Lucreția, e frumos. E tare frumos.

E tare frumos cu tine, asta ar fi trebuit să-i spună. Acuma… data viitoare. Sau în viața viitoare. Revine totuși, se hotărăște.

– E tare frumos cu tine.

Ea zîmbește. Rîde. Începe să rîdă. Ăsta e gestul, sunetul pe care-l scoate.

– Paul?

– Da, dragă.

– E tare bine cu tine.

Știu. Știu, scumpa mea. Draga mea. Draga mea dragă. Dragă dragă. E tare bine cu noi.

Ajung în capătul străzii, trec pe lîngă sediul editurii, nimeresc în șuvoiul care se revarsă dinspre liceu pe strada care duce la Ceasul Rău. Chinezoaicele de paișpe ani – Lan de Floarea Soarelui. Le ies în față, parcă bruscîndu-i.

– Lan de Floarea Soarelui, îi zice ea, făcîndu-l atent.

– Știu, știu, atîta lucru știu și eu.

Lui Paul i-ar plăcea să le vadă într-un cosplay onorînd spectacolele lui Glitcherine. Sau…

Le aruncă un zîmbet Across the Universe și le face loc să treacă.

– Across the Universe? Ha! Nici nu știam că porți așa ceva.

– Am și eu surprizele mele, îi dă el răspunsul, un răspuns cam plat, cam evaziv, cam incriminant după părerea ei.

Da’ să vezi ce surprize am eu, continuă ea în gînd. De spus, spune însă altceva:

– Hai acasă, îi zice, și îl privește cu ochii ăia…

Cu ochii ăia.

El o ia în brațe acolo, în mijlocul străzii, o ridică de la pămînt, se învîrtește cu ea în brațe, amîndoi văd strada, cerul albastru-albastru, străduța, străduța pe care e casa lor și poarta, văd poarta, privirile fiecăruia se pierd în privirile celuilalt, și mai văd pereții holului, apoi ai dormitorului, apoi hainele lor zburînd în toate părțile și ei slăbindu-și strînsoarea doar pentru a mai arunca o haină, din ce în ce mai subțire, din ce în ce mai mică, apoi totul se reduce la pat, la tăblia patului și la tavan, și ei tot îmbrățișați sînt, ca și cînd dacă nu s-ar atinge s-ar pierde unul de altul, ca și cînd dacă nu s-ar atinge ar întrerupe linia vieții, fluxul timpului, și el, printre șoapte și suspine și gemete și lacrimi și cuvinte, spune:

– Ce-ar fi să salvăm ziua asta, Lucreția?

Iar ea, printre șoapte și suspine și gemete și lacrimi și cuvinte, zice odată cu el:

– …ziua asta, Lucreția…

– De unde-ai știut ce-am să zic?

– …am să zic? repetă ea, ca un ecou decalat cu doar o fracțiune de secundă.

– De unde știi tu dinainte ce spun eu?! pare că își iese el din minți.

– Vezi, Paul, vezi? Îmi aduc aminte.

– Ce îți aduci aminte?

– Asta. Noi, așa, făcînd asta…

Tot mirat, tot ca și cînd ar fi pe cale să afle ceva despre care nu vrea să afle, se uită la ea și se tot uită la ea și pare, în sfîrșit, a-și da seama, a se lămuri, apoi acea privire dispare, alungată de o umbră care-i trece prin fața ochilor ca un nor pe cer, ca o șuviță de nor, apoi își revine la ceea ce era, un bărbat întins în pat lîngă o femeie pe care o iubește și alături de care ar vrea să-și petreacă restul vieții sau doar această zi, cea mai fericită zi, multiplicată la nesfîrșit, căci ce poate fi tinerețea fără bătrînețe, viața fără de moarte decît o zi, o unică zi trăită mereu și mereu și mereu…?

– Nu mai vreau, Paul. Nu mai pot.

– Ce nu mai vrei, Lucreția? Ce nu mai poți?

– Asta. Noi. Noi, așa, făcînd asta ca și cînd nu mi-aș aminti, ca și cînd nu am ști…

– Ce să știm, Lucreția?

– Ca și cînd n-am ști că e ziua aia, cea mai fericită zi din viață…

– Ce zi…? Ce vorbești, Lucreția? Sigur că e cea mai fericită zi, și eu cred că e cea mai fericită zi și tocmai de-aia poate ar fi bine s-o…

– Ziua aia pe care am salvat-o! Nu știi? Nu mai știi? NU-ȚI AMINTEȘTI? TU nu-ți amintești?

Nu mai știe. Nu-și amintește. Habar n-are despre ce vorbește Lucreția. Ce zi salvată? Cînd? Cine? De-abia i-a venit ideea…

– Lucreția, ce e cu tine? Ce se întîmplă?

– Paul, Paul, fii atent, te rog. Urmărește-mă cu atenție, încearcă să te liniștești, știu că e greu, știu că tu niciodată n-ai avut amintiri cînd ai fost încărcat, știu că tu ai trăit mereu transferul pe bune…

Paul e complet buimăcit. Nu înțelege nimic. Ce trăit, ce tansfer?

– Uite ce e, Paul. Cu 30 de ani în urmă ne-am salvat o zi, cea mai fericită zi a noastră, ca s-o avem atunci cînd… Atunci cînd…

– Cînd?

– Sînt bolnavă, Paul. Sînt bolnavă și nu mă mai fac bine. În urmă cu cîteva zile ne-am hotărît să apelăm la un operator și să ne încărcăm ziua aia. S-o mai trăim.

– Și?

– Și asta facem. Noi, acum, trăim ziua aia. O retrăim. De fapt, de cîteva zile o tot retrăim. Și m-am săturat. Nu mai vreau. Nu mai pot.

Nu zice nimic Paul. Nimic. Doar se uită la ea. Cu priviri hulpave, care vor să hăpăie tot, tot, tot. Ca și cînd ar fi ultima oară în care o vede. Ca și cînd lumea s-ar sfîrși. Și ăsta și e adevărul, nu? Lumea se va sfîrși în ziua în care noi nu ne vom mai vedea. Lumea se va sfîrși.

– Nu mai vreau, Paul, înțelegi? Înțelegi? Nu mai pot, nu mai suport. Nimeni nu poate mînca tort de ciocolată în fiecare zi. Nimeni nu poate fi fericit în fiecare zi, în fiecare oră. Nu mai pot, Paul. Înțelegi?

Paul se uită la ea și nu zice nimic, dar înțelege.

– Înțelegi? Nici măcar nu-mi mai dau seama că e o zi fericită. Că e cea mai fericită. Dacă toate zilele sînt la fel?! Dacă în fiecare zi e la fel?! Dacă asta e tot ce am?! De unde să mai știu eu că e o zi fericită? De unde să mai știu eu să mă bucur de ea? Înțelegi? Asta înțelegi? vrea ea să se asigure că…

Stau în pat, goi, unul lîngă altul, privind tavanul de deasupra lor, alb și gol ca un ecran de pînză așteptînd ca operatorul să pornească filmul, ca o foaie goală de hîrtie așteptînd ca scriitorul să înceapă să aștearnă povestea…

– Și acum ce facem? Ne trezim și-o luăm de la capăt?

– Ne trezim?

Se privesc unul pe altul. Se prind de mîini, ca și cînd ar fi gata să sară cu mașina în prăpastie.

– Te iubesc, Paul.

– Te iubesc, Lucreția.

 

O hucă în minunatul Inand. Prolog

Pentru a înţelege de ce s-au întîmplat toate acestea, care este semnificaţia lucrurilor, ar trebui să mă întorc în timp la momentul în care am primit ultima comandă: Kill Lotek. Mi-a sunat ca un titlu de film. Ca al unei cărţi poliţiste. Ca numele unui blog.

Acesta este blogul Kill Lotek scris de mine, William Tally Metro Holografix, gibson de două ore şi, ca orice gibson, dornic şi dator să pîrlească în fiecare zi cîte ceva. Nu ştiu dacă, pentru acest blog, va mai exista şi un mîine. Nu ştiu nici măcar dacă pentru mine va mai exista un mîine. Aşa că, dacă vreau cu adevărat să desluşesc înţelesul întîmplărilor din ultima vreme, dacă vreau cu adevărat să aflu cine sînt, ce sînt, să nu mai pierdem vremea, să încep să scriu faptele, aşa cum au fost, aşa cum le-am trăit. Cum zicea cineva, „Viaţa nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ţi-o aminteşti şi cum ţi-o aminteşti spre a o povesti“.

Prolog

În meseria asta e bine să lucrezi cu o agenţie. Ai parte de clienţi simandicoşi, cîştigi bine, treaba se face curat şi beneficiezi şi de asigurare în caz că ceva nu merge ca lumea. Greu e să iei proba, să obţii angajarea. Dup-aia, totul e OK. Discreţie maximă. N-ai grija zilei de mîine. Stai acasă, primeşti telefonul, te duci, se face Transferul – adică îţi faci treaba, care-o fi aia -, iei banii. Şi habar n-ai de nimic. Ca şi cînd lucrul ăla nici nu ţi s-ar fi întîmplat.

Habar n-am cum se face Transferul ăsta. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu. Îmi cumpăr televizor şi îl folosesc şi nu mă interesează cum ajung imaginile alea pe ecran. Aşa cum nu mă interesează ce se întîmplă în cipurile şi în sîrmele din calculator sau cum funcţionează un telefon. De ce m-ar interesa Transferul?

Ştiu doar că şi clientul, şi gazda sînt băgaţi în nişte cilindri uriaşi şi, cînd iese de-acolo, clientul iese într-un alt trup, cel al gazdei. Cei doi cilindri sînt în camere separate şi asta îi asigură clientului protecţie. În relaţia asta a lor „de serviciu“ doar clientul îşi cunoaşte gazda, ea niciodată nu-şi cunoaşte „chiriaşul“. Ca de obicei, atunci cînd unul plăteşte, iar celălalt este plătit, cel care dă banul este avantajat. Dar practica, în timp, duce la nişte proceduri, la nişte termeni contractuali în care nici cel care-şi vinde ce are de vîndut nu este lăsat de izbelişte.

Mai rău e dacă nu iei proba la agenţie şi trebuie să-ţi cauţi un peşte. Ăştia sînt cam ciudaţi. Odată ţi-o trag – cică te testează! – şi se ştie că nu dispun de cine ştie ce condiţii. Operatorii lor sînt tot nişte marginali, la limita legii, indivizi care au pierdut la viaţa lor, dar măcar au lucrat în laboratoare cîndva, ştiu meserie. E ca atunci cînd mergi cu trenul urban: mai pe la suprafaţă, mai pe sub pămînt… Dar măcar ai peştele care veghează, se interesează de clienţi, cine sînt, de ce au nevoie de tine, ce vor de la viaţa ta. De reţinut e asta: veghează. Să nu păţeşti nimic. Să te simţi în siguranţă.

Şi mai rău e cînd ajungi pe străzi şi eşti la mîna tuturor dezaxaţilor. Nu ştii niciodată cine îţi sînt clienţii şi care sînt scopurile lor. Şi nici nu cîştigi cine ştie ce. Trebuie să ai operatorul tău (care mai vrea şi el mici „servicii“ gratis!) şi, în condiţiile astea nu poţi spera decît la unul care nu mai are dreptul de a profesa, unul care-şi face treaba clandestin, în laboratoare improvizate, cu tehnică depăşită, dar funcţională. Din cauza condiţiilor precare în care operează ai toate şansele să rămîi cu sechele. Să nu uiţi, să te trezeşti uneori din somn crezîndu-te altcineva, dînd telefoane unor oameni pe care nu-i cunoşti, mergînd la adrese neştiute fiind convins că mergi acasă.

Dar asta aveam s-o aflu cu timpul, pe propria-mi piele, cum se spune. La început n-am ştiut, n-a ştiut nimeni. Acum ştiu că probabilitatea ca, după Revenire, să rămîi cu ceva din fostul client, nu e neglijabilă. Ăsta e riscul tău, ca gazdă, dar şi riscul clientului care-şi joacă identitatea, dincolo de toate poveştile despre confidenţialitate… Se spune că fiecare primeşte de la viaţă atît cît poate plăti.

Şi dacă asta nu e de-ajuns?

Eu am trecut prin toate stadiile şi nu sînt chiar mîndru de mine. Dar am supravieţuit. Aşa că, în condiţiile ştiute, ar putea totuşi să fie şi ăsta un motiv de mîndrie. Nu însă şi ăla că am ajuns ceea ce sînt.

Sînt o hucă, da. Dar asta sîntem toţi, indiferent dacă lucrăm cu agenţii, cu peşti sau pe cont propriu. Sînt o hucă şi îmi place. Cred că îmi place, din moment ce n-am renunţat la asta după toate cîte mi s-au întîmplat. Problema, pentru mine, n-a fost dacă voi deveni o hucă sau nu. Problema mea a fost ce fel de hucă voi deveni.

(Nuvela O hucă în minunatul Inand face parte din volumul Transfer, Millennium Books, 2012, cu o prefață de Bogdan-Alexandru Stănescu)